M-am tot gândit, odată cu finalul verii, la croaziere, la traversări, la mări și oceane. M-a lovit senzația că acest mod tot mai contestat de a călători, co-responsabil de, dar și captiv în furtunile încălzirii globale, a punctat consecvent istoria cinemaului. Mai jos, cinci exemple memorabile.
Anne of the Indies (Jacques Tourneur, 1951)
O croazieră avant-la-lettre pentru început, de pe vremea când nu se știa dacă te mai întorci, iar scorbutul era un must. În clipa de glorie a studiourilor, Jacques Tourneur, cel mai mare regizor hollywoodian (change my mind), turnează pentru 20th Century Fox un glorios film cu pirați, despre o căpităneasă (Jean Peters) neagră-n cerul gurii, acolită de frunte a lui Blackbeard și temută pe toate mările, căreia îi pică cu tronc un franțuz (Louis Jourdan). Îl salvează in extremis, ignoră sfaturile tuturor și îl păstrează pe corabia ei aducătoare de moarte, doar pentru a se vedea trădată mișelește (de două ori – pentru o femeie cuminte și pentru o funcție călduță în Marina Franceză). Irațional și dornic să flirteze cu limitele sentimentelor, Anne of the Indies e un film despre inima unei femei neconsolate, a cărei trădare în numele unui ideal „burghez” echivalează cu un hybris. O violență țeapănă se înmoaie sub șarmul unui trișor, doar pentru a renaște și mai oarbă: aidoma acelei Marlene Dietrich jucând, în aceeași perioadă, o hangiță în cârdășie cu răufăcătorii în Rancho Notorious al lui Fritz Lang (1952), Anne se mistuie de una singură în faliile unui Technicolor care a transformat lumea în vis tropical. Tourneur a știut ca niciun altul să filmeze depărtările.
An Affair to Remember (Leo McCarey, 1957)
Către finalul anilor ‘50, focul studiourilor americane amenință să se stingă, și de aceea parcă arde tot mai nevrotic, cuprins de o nebunie crepusculară. Formele ating un nou sublim, o intensitate nemaivăzută. Leo McCarey are șansa de a face un remake al propriului său film treizecist Love Affair (1939). Rezultatul? Louis Skorecki, un critic dezaxat care nu de puține ori a nimerit adevărul, susține că „pentru mulți cinefili, nu neapărat cei mai proști, An Affair to Remember e într-adevăr apogeul, perfecțiunea melodramei hollywoodiene.” Un Cary Grant acoperit de un bronz aproape vulgar, o Deborah Kerr marmoreeană se caută la nesfârșit pe coridoarele unui imens pachebot, apoi prin cotloanele furnicarului care e New York-ul, din înaltul Empire States Building și până în interioarele burgheze ascunse. Simț colosal al timing-ului nefericit, luxurianță a sentimentelor fără măsură, plus un dram de sacralitate: la un moment dat, vaporul oprește în Villefranche-sur-Mer, acolo unde personajul de ladiesman al lui Grant susține că are o bunică. Nu credem, apoi pătrundem într-o locuință somptuoasă, unde o doamnă cu mâinile noduroase va cânta la pian. E frumos, e greu să mai zici ceva. Clasicismul, în cinema, se pregătește să tragă cortina asupra acestei ferestre de plinătate a formelor.
Les Naufragés de l’Île de la Tortue (Jacques Rozier, 1976)
Les Naufragés de l’Île de la Tortue e o comedie vivace care, pe la jumătate, încremenește și se dezumflă într-un peisaj de dezolare moale. Povestea le aparține acestor doi angajați de la o agenție de turism pariziană care găsesc leacul apatiei din jur printr-un oximoron: propun un tur ghidat într-o aventură de tip survival pe o insulă tropicală. Aceștia sunt jucați de doi actori francezi mitici ai comediei ieftine, Pierre Richard și Jacques Villeret: primul e un prinț care se maimuțărește purtând un coif de pirat, al doilea e un tragedian ascuns într-un corp de gagman: Rozier, un genial autor nerecunoscut cum trebuie nici până azi, face aici revoluție cu ei. Filmul aparține acestui moment istoric post-Mai 68 în care piața începe să transforme cu voioșie în marfă absolut totul, până și ceea ce ar părea contrar ideii de vânzare. Vânzând inacceptabilul, cei doi se trezesc căpitanii unei expediții burlești făcute pe ruinele filmelor cu pirați de odinioară, care anunță simulacrul societății mai largi. E de văzut acest lung moment cu echipajul staționând în largul insulei, pe o imitație motorizată de corabie: moment cu adevărat beckettian, în care grandoarea umflată a „experienței” lasă loc unei mahmureli existențiale interminabile. Deși lansat pe un trip de euforie, filmul ajunge să frizeze aici, fără avertisment, o adâncime de-a dreptul depresivă.
Um filme falado (Manoel de Oliveira, 2004)
A fost nevoie de inteligența ludică, critică, transversală a lui Manoel de Oliveira pentru a se realiza negânditul în cinema. În filmul său Non, ou a Vã Glória de Mandar (1990) rescria, în nici două ore, trecutul de secole a portughezilor din punctul de vedere al înfrângerilor (multe, sângeroase) suferite: rezulta cel mai lucid și mai crunt dintre filme, un marș funebru prin istorie. În Um filme falado (2004), pornește din Portugalia și ajunge, o oră mai târziu, în Orientul Mijlociu. O lecție simplă de istorie se naște din seva acestei priviri didactice, atente la poezia durabilă și mai puțin durabilă a lumii. În doi timpi și trei mișcări, acest imens cineast tânăr pe vecie (avea 96 de ani în 2004, și va mai fi trăit până la 107) trasează harta bătrânei Europe și merge dincolo de ea, legând Piramidele de Acropole și de ruta pe care au pornit, către alte continente, descoperitorii portughezi de odinioară. Geografia Mediteranei se impune aici doar pentru a lăsa locul, către final, unei scene de-a dreptul demente, cu John Malkovich în rolul unui căpitan queer (în sensul deplin al cuvântului), care orchestrează la masa lui un balet de limbi la care participă Catherine Deneuve, Leonor Silveira și Irene Papas. Meditația aceasta asupra condiției europene înflorește într-un dispozitiv formal gata să dejoace orice promisiune. Cineastul va fi rămas riguros până și în ideea de a ruina principiile formale alese, de îndată ce și-au atins perfecțiunea.
Film Socialisme (Jean-Luc Godard, 2010)
Film Socialisme e, parcă, un film în oglindă: luând omenirea drept simptom, atârnă pe aceeași coardă dintre trecutul-care-nu-trece-niciodată și vulgaritatea fertilă a prezentului, față de care nava de croazieră constituie un artefact exemplar. Godard nu e senin-profesoral, ca Oliveira: e cocoșat de povara timpului și a artei, obligat să fugă mereu înainte pentru a evita melancolia. De unde și acest film care se aprinde într-o explozie de idei formale, logice, discursive: de la Patti Smith îndrugând nu-știu-ce la o cartografie pointillistă a Mediteranei, mergând până în Palestina (via Odessa) pe urmele imaginilor și ale catastrofei. Godard amestecă formele și formatele (camere video sărace coexistă alături de imagini ancestrale de arhivă) și, ca de obicei, are o lungime avans: doi ani mai târziu, Costa Concordia, nava pe care a filmat, avea să naufragieze într-un mega incident mediatic. Film Socialisme, cel mai important film al deceniului (change my mind) e simultan Muzeul imaginar al lui Malraux, remake-ul pop art-ului cri(p)tic practicat de Godard la finalul anilor ‘60 și sosirea la rampă a culturii barbare și proteice a imaginii digitale. În fața acestui mamut de grație intelectuală (un pachebot grotesc la bordul căruia se țese arheologia lumii) care e filmul trebuie pur și simplu să te predai: dinspre Godard nu se poate decât re-veni în marșarier.
