Uită-te bine în jur și găsește o fetiță. Poate fi fetița ta, o șmecheriță din vecini sau puștoaica unor prieteni. Fă-i cadou cartea asta: „Femei în știință. 50 de femei temerare care au schimbat lumea”, de Rachel Ignotofsky, proaspăt apărută la Editura Nemira în traducerea Alexandrei Florescu.

De ce? Pentru că-i timpul ca fetițele să aibă eroinele lor, femei în carne și oase care străbat timpurile și continentele de mii de ani, transformând felul în care înțelegem lumea, și, odată cu el, lumea însăși. Rachel Ignotofsky a scris și a ilustrat portretele a 50 de femei din știință, tehnologie, inginerie, matematică, din Antichitate până azi, sau, mai bine zis, de la astronoma (nu-i așa că unele cuvinte sună ciudat la feminin? e pentru că multă vreme n-au avut feminin…) Hypatia până la matematiciana Maryam Mirzakhani, câștigătoarea medaliei Fields în 2014. A ieșit „cea mai bună carte de știință a anului”, cf. Brain Pickings.

Rescriem, în sfârșit, istoria și recuperăm viețile femeilor despre care nu știm mai nimic sau foarte puțin și care merită să fie mult mai prezente în mintea noastră. Cartea artistei Rachel Ignotofsky nu e doar o extrem de serioasă întreprindere de cercetare, e și o foarte mare bucurie, cu desenele ei superbe și poveștile de viață ale aventurierelor umanității. Am rugat-o pe Alexandra Florescu să aleagă 3 biografii, ca să facem poftă de citit. A ales o geoloagă și vulcanoloagă, o psiholoagă și activistă pentru drepturi civile, și o chimistă.

P.S. Cartea e bună și pentru băieți, ca să afle și ei cât de grozave pot fi femeile ;)

Katia Krafft, bioloagă și vulcanoloagă

Katia Krafft s-a născut în 1942 în Franța. S-a îndrăgostit de vulcani cânda văzut poze cu ei. A studiat geologia la Universitatea din Strasbourg,unde și-a întâlnit viitorul soț, pasionat de vulcanica și ea, Maurice Krafft.

Katia și-a început carieraprelevând mostre de gaze vulcanice,iar ea și Maurice studiau erupțiilede la fața locului. Vulcanii sunt imprevizibili și periculoși, iar mulțioameni de știință se tem prea mult ca să observe direct erupțiile,dar nu și Maurice și Katia. În anii 1970 și 1980 ei au studiat vulcanii.Katia îi fotografia, iar Maurice îi filma. Observațiile lor au dus la o înțelegere mai bună a erupțiilor. Făceau măsurători ale vâscozității și ale gazelor, colectau mostre minerale de la câțiva metri de vulcanii în erupție. Se documentau și despre cum acesteevenimente afectează ecosistemele.Împreună au fost martori la formarea de noi vulcani, la efectele ploii acide, la periculoșii nori de cenușă. Chiar au mers cu barca printr-unlac de acid ca să facă niște măsurători corecte. Fotografiile și filmele lorle-au permis să lucreze cu guvernele locale învederea elaborării de proceduri sigure deevacuare. Printre ultimele lor filmări au fost Înțelegerea pericolelor vulcanilorși Reducerea riscului vulcanic, dar astanu a însemnat că au încetat să fieniște temerari. Au continuat să împingă limitele observațiilor, mergând tot mai aproape de vulcani și stând tot mai mult în timpul erupțiilor.În 1991, norocul nu le-a mai surâs și vulcanul Unzen din Japonia le-a luatviețile, lor și altor 41 de cercetători și jurnaliști, atunci când un flux piroclasticși-a schimbat cursul.

Katia a murit făcând ceea ce-i plăcea, cu persoana pe care o iubea. Ani întregi a studiat vulcanii chiar de pe marginea lor. Curajul și expertiza eine-au oferit o înțelegere mai bună a vulcanilor, iar această moștenire va continua să dăinuie.

Mamie Phipps Clark, psiholoagă și activistă pentru drepturi civile

Sclavia a fost abolită în America în 1865, dar, deși afro-americanii erau liberi oficial, nu au primit salarii egale cu ale albilor până la Legea privind Locuințele din 1968. Mai bine de 100 de ani, americanii de culoare nu au avut drept de vot, dreptul la o educație adecvată și nici măcar dreptul să fie în anumite locuri. Mamie Phipps Clark s-a născut în 1917 în Arkansas. Segregarea rasială din Sud însemna că Mamie nu avea voie să intre în magazinele deținute de albi și era totodată obligată să frecventeze școlile sărace, numai pentru copii negri. Cu toate astea, a avut o copilărie fericită, plină de dragoste și educație.

Mamie l-a cunoscut pe soțul și partenerul ei de studii psihologice, Kenneth Clark, la Universitatea Harvard. Teza de masterat a lui Mamie a fost „Dezvoltarea conștiinței de sine a negrilor preșcolari“. Ea a folosit un text cu o imagine pentru a dovedi că rasa era un element important în identitatea unui copil. Mamie și-a dat seama că putea folosi psihologia ca să demonstreze că segregarea e ceva greșit. Mamie și-a dat doctoratul la Universitatea din Columbia în 1943. Mai târziu, Mamie și Kenneth și-au deschis propriul cabinet, oferind ajutor psihologic familiilor din comunitatea de negri din New York. Alături de Clark a început Experimentul Păpușa Bobo. Au călătorit prin toată țara și au comparat răspunsurile copiilor din școlile segregate cu cele din școlile integrate. Le dădeau copiilor două păpuși identice, una albă și una neagră și întrebau „Cu care păpușă vrei să te joci? E drăguță păpușa asta? E frumoasă?“

Era clar că copiii de culoare se identificau cu păpușa neagră, dar cei din clasele segregate spuneau că păpușa neagră era urâtă și rea și implicit îi considerau și pe copiii negri răi. Mamie și Kenneth aveau dovezi palpabile că segregarea îi afecta pe copii și îi făcea să se urască. Studiul a fost folosit în procesul de la Curtea Supremă Brown versus Consiliul Educației care a dus lasfârșitul segregării în școlile publice. Deși legile s-au schimbat, efectele segregării încă se simt în America.

Această rană colectivă va avea nevoie de activiști precum Mamie Phipps Clark ca să se vindece definitiv. Împreună trebuie să luptăm din greu cu nedreptatea care mai există și azi.

Alice Ball, chimistă

Alice Ball s-a născut în Seattle, în 1892. Bunicul ei era un faimos fotograf și, în camera lui întunecată, Alice a avut primul contact cu minunile chimiei.

Și-a început studiile de bază în chimie la Universitatea din Washington, apoi s-a mutat în Hawaii pentru masterat. În 1915 a devenit prima persoană de culoare și prima femeie care a absolvit Universitatea din Hawaii. La începutul anilor 1900 exista o mare problemă de sănătate publică. Lepra, numită și boala Hansen, se răspândea – provoca paralizie, leziuni ale pielii care duceau la diformități permanente și afecta sistemul nervos și văzul. Nici până azi nu se știe sigur cum se răspândește această boală, dar se știe că este foarte contagioasă. Pe atunci, poliția îi aresta pe bolnavi și îi izola în colonia de leproși din Kalaupapa, pe insula hawaiiană Molokai. La vremea respectivă nu exista decât o sursă de alinare pentru lepră: uleiul gros și lipicios din semințele copacului chaulmoogra. Dar era imposibil să amesteci uleiul cu apă ca să rezulte un tratament injectabil – sângele nostru e în mare parte apă –, așa că uleiul singur era ineficient și dureros de injectat. Nici frecat de piele sau înghițit nu era mult mai eficient. Așa că Alice și-a propus să creeze un tratament injectabil. La 23 de ani, ea a inventat un mod de a trata uleiul gros de chaulmoogra. După ce a izolat esterii etilici din acizii grași, a descoperit că uleiul putea fi amestecat cu apă pentru injecții. Acest tratament nou, cunoscut azi drept „metoda Ball“, i-a ajutat enorm pe oamenii care sufereau de lepră. Fiindcă nu mai exista frica de contagiune, bolnavii nu mai trebuiau izolați. Din 1918 pacienții și-au putut vedea familiile, iar cei recent îmbolnăviți nu au mai fost trimiși în exil.

Alice a murit prea devreme și prea tânără, în 1916, când ținea o oră de laborator. Mulți cred că a inhalat din greșeală clor. Astăzi este cunoscută fiindcă a găsit un leac pentru o boală ce părea fără speranță.