Scena9 împreună cu MUBI vă invită să vă faceți cinema la voi acasă. Nu-i nimic mai simplu: dați un clic aici, pentru un free trial de 30 de zile pe MUBI.com, unde găsiți unele dintre cele mai puternice filme din istoria cinematografiei. În rest, alegeți voi când și ce vedeți (de la titlurile-alea clasice pe care le-ați amânat mereu, până la filmele noi pe care nu le-ați găsit în cinema), pe telefon sau pe proiector, singuri sau în gașcă.
Julian Radlmaier a absolvit recent Teorie de Film și Istoria Artei la Berlin și la Paris, a fost asistentul lui Werner Schroeter (o emblemă a Noului Cinema German) și a tradus și adaptat teoriile de film ale filosofului marxist Jacques Rancière. Filmele lui sunt satire politice autobiografice în care regizorul însuși joacă (chiar și episodic) rolul unui hipster snob care agață tinere filiforme cu ideologie marxistă. De altfel, tema principală a lui Radlmaier e exotismul cu care e privit acum comunismul de către millenials.
Cu toate că se aseamănă cu Godard prin căutările estetice și politice, Radlmaier nu are agresivitatea ideologică a regizorului francez (din perioada La Chinoise, 1967), ci e mai degrabă blajino-inocent, ascuns în spatele unui realism magic contemporan. Fie că vorbim despre apariția spontană a fantomei poetului rus Maiakovski (în A Spectre is Haunting Europe), despre o gaură neagră plutitoare, pe lângă care personajele trebuie să treacă cu grijă (în A Proletarian Winter’s Tale), sau un călugăr care interpretează mesaje providențiale prin ciripitul păsărilor (Self-Criticism of a Bourgeois Dog), Julian Radlmaier îmbină excelent livrescul și politicul într-un slapstick comedy în câteva personaje, unde spațiile joacă un rol important. De obicei, sunt locuri de muncă ce contrastează profund cu viziunile anti-capitaliste ale protagoniștilor, de la un castel aristocrat semi-părăsit până la plantațiile de mere. Cu toate că ritmul e uneori lent înspre foarte lent, cinemaul lui Radlmaier are multe în comun cu cel al lui Wes Anderson, de la compoziții picturale simetrice la intertitluri calofile și note muzicale repetitive.
A Spectre is Haunting Europe/O fantomă bântuie Europa (2012)
După ce se dă o spargere la Muzeul de Artă din Berlin, Pătratul lui Kazimir Malevici rămâne pe trotuar, îngropat în iarbă. Un muncitor dă accidental peste el și și-l agață în bucătărie. Atunci apare și Maiakovski, care îi dă o lecție micului proletar despre suprematismul în arta sovietică și apoi îi recită poezii scrise tot de el. Această ironică întâmplare o tot poartă pe fantoma lui Maiakovski prin Germania neo-capitalistă, recitându-și poemele cu zgârie-nori în spate.
Mizanscena foarte serioasă e demontată mereu de câte un element comic, prin inadvertența lui la context, datorită implicațiilor sale politice. La un moment dat, un scenograf tot încearcă să agațe pe un set tabloul lui Hitler, apoi se resemnează spunând că el se prinde doar la sediul SS. Același portret se regăsește mai târziu pe jos, plin de praf, alături de alte obiecte mai mari de recuzită. De altfel, relația dintre istorie și prezent e una dintre preocupările de bază ale lui Radlmaier - nu numai că oamenii își uită trecutul, dar îl transformă într-o glumă colectivă, dintr-un efect de detașare.
A Proletarian Winter’s Tale/Visul de iarnă al unui proletar (2014)
Trei imigranți georgieni cu viziuni de stânga, doi băieți și-o fată, ajung să facă curățenie într-un castel berlinez în care nu locuiește nimeni, dar în care se adună servitorii, arta clasică și arta contemporană (o instalație de neoane prinse de niște echere de lemn în jurul unor picturi renascentiste). Pentru că locul e imens și fără mobilă, are mai curând alura unui muzeu. Aici, Radlmaier vorbește despre lupta de clasă (butada dintre snobii aristocrați și mișmașurile imigranților săraci care vor să pună mâna pe meniul bogaților) și lupta dintre vechi și nou în artă. Dar, pentru că orice discuție de genul ăsta poate deveni prea serioasă, o gaură neagră îi poate absorbi oricând pe participanți. Asta dacă nu îi orbește în prealabil un norișor plutitor.
Self-Criticism of a Bourgeois Dog/ Autocritica unui câine burghez (2017)
Cel mai nou film al lui Radlmaier (și lungmetrajul lui de debut) continuă căutările tematice din A Proletarian Winter’s Tale: sub pretextul prospecției pentru un film, regizorul Julian (jucat de Radlmaier) o invită pe Camille (Deragh Campbell) să lucreze pe timpul verii pe o plantație de mere (un soi de paradis contemporan, cu Adam care încearcă în zadar s-o recucerească pe Eva). Această oază capitalistă îi va arunca într-o cursă cu alți imigranți care aspiră la titlul de „Culegătorul de Mere al lunii”. Odată ce lucrurile se înrăutățesc pentru muncitori, aceștia pun la cale un plan de a instaura în lume un comunism fără comuniști, după niște directive divine primite de un călugăr. Aici, Radlmaier se folosește de același slapstick comedy (de exemplu, muncitorii ațipesc pe plantație într-un lung cadru-secvență) pentru a sugera nepotrivirile dintre mințile inocente ale muncitorilor cu viziuni de stânga și colosul capitalist care-i exploatează în fiecare zi.
Dincolo de glumițele cu care e redată ideologia & realism magic, Julian Radlmaier face un statement destul de puternic în ceea ce privește visul marxist: nu numai că el e utopic, dar nici n-ar mai avea unde să-și facă loc în această societate deja dependentă de fructele capitalismului.
