Am fost la expoziția „CONTAGIUNE” a artistului Dumitru Gorzo, deschisă la ARCUB până pe 19 martie 2017.

Pot să-ți spun că prima mea întâlnire cu pictura lui Gorzo a avut loc în 2006, la Muzeul Național de Artă Contemporană. M-a lovit atunci în plin violența vizuală, atitudinea ireverențioasă față de figura mitică a țăranului român, dar și actualitatea observațiilor lui, pornite cu umor, duse apoi în sarcasm, în durere, atacând vehement iluziile „culte” care s-au adunat în timp în jurul imaginii pioase a oamenilor de la sat. 

Îți pot spune și că Dumitru Gorzo a făcut parte din grupul Rostopasca, alături de Angela Bontaș, Nicolae Comănescu, Alina Pentac, Alina Buga, Florin Tudor și Mona Vătămanu. Ca și alte capitole din arta românească recentă, și activitatea acestui grup își așteaptă istoricul de artă, care să-i evalueze și să-i plaseze în context munca, atât de importantă pentru evoluția ulterioară a unora dintre artiștii componenți, dar și pentru scena locală de artă, în general. (Mai multe despre ce și cum lucrează Dumitru Gorzo, puteți citi într-un interviu pentru Scena9, la atelierul lui din București.)

Două săli, una cu picturi (ulei pe tablă zincată) și alta cu o instalație (butuci de lemn cu picturi printre ele). Și o a treia, pe care o vei descoperi probabil la sfârșit, cu niște panouri de ipsos și un video. Asta e expoziția de la ARCUB.

Gorzo face un tip special de fotopictură. Își continuă cercetarea artistică legată de imaginea, dar și de imaginarul țăranului român în lumea contemporană. E poate singurul artist român de astăzi care e interesat aproape în mod exclusiv de lumea satului.

Tabla e materialul proletar, industrial, folosit de țăranii deveniți muncitori la oraș pentru a acoperi casa. Sau e materialul pe care, în apropierea Universității de Arte,  Gorzo a făcut în 2006 o serie de stenciluri, ca o friză, pe tot colțul străzii Banului cu Budișteanu.

La Gorzo, fotopictura nu e o ilustrare a realității, așa cum o vede ochiul, ci e o explorare a stratului antropologic al imaginii reprezentate. Adică într-un portret în mărime naturală a unui țăran, vei descoperi cu ajutorul lui Gorzo acel primitivism „material” al satului, prezent în uneltele agricole sau în texturile brute ale lemnului proaspăt cioplit. Tot acolo, în figura umană, Gorzo pune teologia păgână rurală, politeismul, magia, dar și spațiul așa-zisei mirări filosofice, care la sat e pur și simplu viață cotidiană. Sau așa spun unii care stau la oraș.

La un nivel mai tehnic, halucinația continuă se suprapune peste lumea materială, țăranii rezonează cu hipioții pe LSD, dar aici, în delir, acești oameni par să găsească și respectul față de existență ca mister, ca lucru sfânt, neomenesc, acest lucru fiind complet pierdut la oamenii de la oraș.

Iartă-mă, trec de la una la alta, dar urmăresc notițele din expoziție. E în ele o fragmentare a discursului logic, o retorică stângace, dar simt că surprinde mai bine problema.

Deci zic: panotarea nu face cinste lucrărilor. Poate un loc mai aerisit, în care ele să apară mai estetizate, sau poate un loc mai banal, unde să coboare din nou la un nivel similar cu vulgaritatea străzii. Culoarul îngust dintre ferestre și zid fură un lucru important în expoziții, și anume privirea de ansamblu.

De data asta, tocmai strada postcomunistă vede satul. Ea umple de graffiti fețele țăranilor, demitizând postmodern figura fondatoare a naționalismului românesc.

Rezultatul ar putea fi descris drept coliziunea dintre universul prea pios, prea încărcat de iluzii intelectuale, specific sămănătorismului, cu complexa realitate antropologică și sociologică a lumii satului, captată de fotografia contemporană și supusă apoi unui dur sarcasm, care vine din partea nihilismului societății consumeriste contemporane.

Țăranii par că sunt șterși ca imagine din realitate de două ori. Prima dată de propaganda naționalistă, care idealizează munca grea, bolile, sărăcia și lipsa de educație și de servicii medicale a țăranilor din secolul XIX, prezentandu-le drept o idilă vizuală unde importante sunt compoziția, culorile, exotismul, adică învelișul estetic, exterior, perfect superficial, al lumii lor. Transformându-i din niște oameni reali, cu o mie de probleme pe cap, în niște creatori sublimi de cultură spirituală strămoșească, anistorică, țăranii devini decorativi, abstracți, sau devin gardienii „sufletului românesc”.

A doua ștergere o face anul 2017, sau 2014, sau 2000, sau 1990, fie considerându-i inutili economic, oameni „uitați de istorie”, imagini simbolice ”demonetizate de naționalism”, sau pur și simplu niște „înapoiați ne-europeni”, în comparație cu populația de la orașe, care, parcă din întâmplare, descinde în marea ei majoritate direct de la comuna x din județul y. 

Problema „tare” a țăranilor din imaginile astea pare să fie cea a timpului. „Veșnicia născută la sat” a lui Blaga și a întregii intelectualități naționaliste îi plasează în afara acelui „aici și acum” al străzii contemporane. Țăranul pare să fie suspendat, găsindu-se mereu altă persoană care vorbește pentru el, fie el un intelectual sau un politician, care îl situează mereu în afara timpului prezent. Și tocmai țăranul aflat în prezent pare să fie tema întregii munci artistice a lui Dumitru Gorzo, dacă îmi permiți să fac un enunț atât de general și de ambițios.

Totuși, care e reușita artistică a părții de pictură din expoziție, această galerie de personaje în mărime naturală?

Nu, nu e panotarea, care nu convinge, daca mă întrebi pe mine.

Dar, privite de aproape, picturile își dezvăluie calitățile. Dacă aș vrea să mă exprim pretențios, aș spune că vedem aici munca unui pictor care stăpânește mijloacele tehnice ale reprezentării figurative, dar și munca unui pictor care folosește cu dezinvoltură culoarea conform unei metode specifice expresionismului. Și rezultă niște imagini care nu de puține ori aruncă efortul tehnic pe fereastră, pentru a dobândi o distanță critică față de tot ceea ce încearcă să spună în mod convingător aceleași imagini. De fapt, violența, umorul și distanța critică apar exact în acest spațiu dintre măiestrie și această dezinvoltură, care se manifestă ca un impuls distructiv.

Dacă în alte expoziții și în alte lucrări, Gorzo folosea mâzgăliturle pentru a explora monstruosul, sacrul, dar și puterea spirituală a universului mental al oamenilor de la țară, adică interiorul lor, aici, în această expoziție, mâzgăliturile sunt puse în relație directă cu exteriorul oamenilor de la sat, cu felul în care arată aceștia. Ei sunt văzuți din afară și de acolo sunt și judecați, mâzgăliți, puși într-o situație ridicolă de adolescenți cu spray-uri și cu markere, care par să-i întâlnească pe stradă pe țărani, sub forma unor imagini plasate în spațiul public.

Aici intervenția lui Gorzo de lângă Universitatea de Arte revine ca o experiență deja trăită, pe care artistul o folosește și o comentează, integrând reacția străzii la imaginile lui cu țărăni într-o expoziție în care el e autorul atât al picturii, cât și al mîzgăliturilor unor adolescenți fictivi.

Și ce se alege de imaginea țăranilor în final?

Un teoretician celebru spunea că nu poți distruge de fapt o imagine. Lucrul ăsta devine vizibil și în expoziția asta. Cu cât o distrugi mai tare, cu cât o îndepărtezi de vedere, cu cât o faci mai nevăzută, ea se schimbă, devine imaginea unei imagini distruse, refuzate, dispărute și rămâne, persistă, ca imaginea unui lucru lipsă.

Astfel că țăranii rămân vii, puternici, colorați, exotici, bizari, în ciuda mâzgăliturilor.

În plus, ei afișează în mod evident umanitatea aia devenită mitica pentru orășeni, adică sunt oameni autentici, se vede pe ei că n-au nevoie de „minciuni sociale” pentru a supraviețui, sau oricum, asta am putea să credem.

Babe, moși, un tată cu copilul, femei cu broboadă, o bunică și nepoata ei.

Cum ziceam, lucrările astea se văd cel mai bine de aproape. Și merită să nu-ți bați capul cu sala și să te uiți direct la ele, de la dreapta la stânga, de la o distanță de maxim doi metri. Un exercițiu bun e și să te uiți la mâinile, la fustele și la pantofii personajelor, dar și la felul cum au fost pictate, care e într-un puternic contrast cu mâzgăliturile cu marker și cu spray.

Astfel că, dincolo de mizele legate de o anume citire critică a întâlnirii dintre etnografie și naționalism, în cadrul căreia pictorul simte nevoia să facă multiple corecții de percepție colectivă, rectificând o serie întreagă de stereotipuri culturale, dincolo de asta picturile pe tablă ale lui Gorzo vizează totuși și o miză importantă care e specifică mediului picturii –  textura vopselei.

Și dacă ar fi după mine, mi-ar plăcea să am acasă una din „babele” lui Gorzo, poate a treia din dreapta, mai ales pentru savantul studiu de drapaj ascuns în pliurile unei fuste mov.

Dincolo de asta, spiritul ludic al grupului Rostopasca, o preocupare pentru direcția tușei colorate rupte parcă dintr-o pictură cu dealuri de Horia Bernea, dar și gustul pentru ceva dulceag, care place și țăranului și poporului, în general, dar și burghezului pictat de Renoir în timp ce se distrează în aer liber – da, locul acela în care arta înaltă se întâlnește cu băutul berii și cu micii de pe grătar, undeva în piața publică, poate în târg, poate undeva lângă lac, sau chiar undeva în spate, lângă biserică.

În camera cu instalație miroase a copaci proaspăt tăiați. Ei sunt o ilustrare a acelui „lebensraum” în care trăiesc personajele din picturi. Spațiul lor de viață.

Printre arborii doborâți rămân încă fantasmele pădurii, monștrii, nălucile, vedeniile. 

E vorba și de felul în care a tăia un copac înseamnă să omori ființa care trăiește în el, indiferent că e benefică sau nu. Lemnele din sobă au și o existență sufletească, așa cum are totul la sat. Să le personifici, să le umanizezi, să le desenezi trupurile e doar a le arăta, a le sublinia omniprezența.

De aici poate și umorul, care iese direct de acolo, din supra-abundența sufletească, pe care noi am întelege-o limitat și am spune, la oraș, că poți spune o glumă despre lume, despre pietre sau despre foi de tablă, uitând complet de suflet, al nostru, dar și al lucrurilor. Suftelele vii, care râd de sminteala noastră.

Totuși, țăranul nu are o accepțiune ecologică a pădurii și nici nu are nevoie de ea. Îi e greu să accepte în totalitate înțelegerea industrială, în care lumea e o simplă resursă inertă. De aici poate și lipsa lui de conștiință „ecologică”. Instalația nu e o pledoarie pentru moderație sau pentru reîmpădurire. Totuși, în naivitatea lui, el vede oricum, înaintea oricărui orizont ciritic, că doborârea unui copac e distrugerea unei ființe, pentru care va trebui să plătești la un moment dat cu viața, cu mintea, cu mutilarea corpului, sau, mai simplu, cu un ritual de împăcare cu lumea, care și pe tine te taie și te mănâncă. Să îți arăți respectul, să accepți nevoia de distrugere la care te împinge supraviețuirea, dar să ai și pietatea față de ceea ce omori.

Și parcă m-am pierdut în poezie și tocmai în sufletul a-temporal al acelui țăran pe care pictura îl face problematic, discutabil, greu de crezut așa, fără nici o reflecție. Și ce alegem? Seducția și puterea sufletului colectiv al societății tradiționale? Imaginea idealizată care rămâne în literatură și în artă? Sau prezentul în care lucrurile se amestecă? Răspunsul lui Gorzo pare să fie hotărât și clar: Le luăm pe toate.

Dincolo de visul adânc și complicat pe care îl provoacă, expoziția devine o expoziție de artă contemporană doar dacă e prezentă o oarecare distanță și doar dacă privim lucrările și printr-un filtru antropologic, pe care violența vizuală a picturii îl forțează să intre în funcțiune. Acest filtru condiționează percepția reușitei acestei expoziții și a muncii de artist a lui Gorzo, în general.

Limita acestei reușite e chiar în subiectul ales, care nu poate vorbi, în mod firesc, decât despre o parte din lumea contemporană. Fie dinspre sat înspre oraș, sau invers, dar oricum, în mod clar, pe această traiectorie, care devine și un fel de graniță.

În plus, în arta lui Gorzo nu sunt prezente deloc alte naționalități. Alegându-și subiectul – satul românesc și figura exemplară a naționalismului local, adică țăranul român – e inevitabil ca satul german, maghiar, armean, lipovean, evreiesc, rrom, să fie excluse. Aici e clar că pictura lui vorbește și din interiorul comunității etnice din care face parte, adică românii de la sat, fără a vorbi neapărat și cu ceilalți. În măsura în care e critic față de imaginea idealizată a țăranului român, Gorzo deschide naționalismul unei discuții democratice, care include alteritatea. În măsura în care își pictează doar comunitatea lui, oferă totusi și un spatiu închis, accesibil, sau confortabil doar celor care aparțin, cel puțin la nivel identitar, ceea ce e destul de mult.

Poate exagerez și în mod sigur nu am o certitudine că așa ar sta lucrurile, dar m-am gândit să-ți zic și asta, pentru că mi se pare important.

Ca o concluzie, vreau să-ți spun că, pentru mine, Gorzo rămâne un artist important, pe care îl plasez undeva între pietatea senină și usor bucolică a lui Horia Bernea, dacă e să ne raportăm la peisajul interior, dar și la cel geografic pe care îl pictează acesta, și reperul complet diferit al unui anume tip de delir teologic, marcat de o oarecare vehemență, dacă nu chiar violență, prezent la familia Victoria și Marian Zidaru.

Ce are Gorzo în plus față de aceștia e umorul și o evidentă tinerețe interioară care lipsește cu totul la Bernea și la Zidaru, dar și mai mult realism apropo de „patrie, de sufletul nației și de Dumnezeu”, care, deși fac parte din noi și ne pot oferi anumite avantaje interioare și anumite binecuvântări, nu garantează în nici un fel faptul că am fi niște oameni buni, interesanți, frumoși, productivi, doar din cauza asta. Nici ca popor și nici ca indivizi.

Gorzo pare să ne îndemne să râdem, să ne bucurăm de ceea ce suntem, dar și să fim atenți ca nu cumva să ne îmbătăm cu apă rece.

PS. Aș vrea să văd picturile astea și de fapt toată munca lui Gorzo, în general, expusă la casa de cultură, la sat. Cred că ar fi o bucurie pentru săteni să vadă tipul ăsta de artă, care în mod sigur i-ar distra și i-ar contraria în același timp.