Am fost la expoziția „Missing Something and Itself Missing” a artistului slovac Jaro Varga, deschisă la Ivan Gallery până pe 11 noiembrie.

Două camere mari, de sufragerie, plus o scară interioară într-o casă din Cotroceni - asta e Galeria Ivan. Suprafețe mari de parchet și ziduri albe. Și destul de multe lucrări, aranjate foarte atent în spațiu, ale artistului și curatorului slovac Jaro Varga. 

Expoziția e pentru două tipuri de public. Unii vor vedea doar jocul cu formele geometrice, raporturile de culoare și compoziția spațiului și a lucrărilor. Și materialitatea diverselor exponate, care merg de la coperți cartonate de cărți din care au fost smulse paginile, până la picturi monocrome pe pânză, peste care artistul a proiectat, ironic, fotografii alb-negru, transformându-le în foto-picturi. Dar și desene, colaje, obiecte și  instalații. Un covor de pagini smulse și mototolite aranjate într-un pătrat pe podea. O pictură (pop?) montată într-o formă geometrică ce amintește de constructivismul rus, dar și de întreaga serie de foto-picturi ale lui John Baldessari – cele cu forme colorate suprapuse peste fotografii.

Se mai adaugă și imaginile cu flora și fauna de la granițele Cehoslovaciei, aranjate într-un display pe peretele scării interioare. Plus întregul etaj superior, care funcționează, ca de altfel toată expoziția, ca o configurație extrem de complexă, dar foarte ordonată, de lucruri, de texturi, de medii și de semnificații.

Și aici se termină expoziția pentru primul tip de public, care înțelege tot ceea ce vede cu ajutorul percepției directe a spațiului, a lucrărilor, a aspectului lor și a raporturilor materiale dintre ele. Felul cum au fost aranjate, contrastele de materiale, culorile etc. Și se poate spune, pe bună dreptate, că expoziția, fiind foarte ordonată și foarte diversă ca tip de obiecte, medii și tehnici folosite, e foarte plăcută privirii. Pare un inventar de modalități contemporane de a produce obiecte pentru o galerie. De la capătul mai tradițional al spectrului – pictura și elementele de sculptură (cele două mulaje după mâinile artistului) – până la capătul mai conceptual – folosirea cărților din fosta Cehoslovacie ca material de construcție a unei instalații de perete. Avem coperțile cărților, devenite un exercițiu geometric cu forma, culoarea și cu materialul, dar și conținutul cărților, care, printr-o acțiune artistică, e transformat într-un covor pătrat de hârtii mototolite.

Dar, dincolo de plăcerea asta pur retinală, dacă nu mai e nimic, ne oprim la nivelul unei arte decorative. Din care avem cu duiumul chiar și în România, chiar începând din 2010. Adică acea artă contemporană care e un pic design, un pic sculptură, un pic fotografie, un pic joc arhitectural cu spațiul de expoziție. Dar care nu merge mai departe de atât și nu propune niciun fel de semnificație, niciun sens.

Si ăsta e momentul în care publicul retinal, mulțumit pe deplin, pleacă acasă, fără să-și mai pună prea multe întrebări. Dar și momentul în care publicul celălalt, critic sau conceptual, sau pur și simplu publicul avizat de artă contemporană, își pune întrebarea devenită presantă deja – Dar ce înseamnă toate astea? Adică da, înțeleg, e bine făcut, dar care-i treaba? Ce vrea să zică?

Nu e de ajuns să propui o călătorie vizuală plăcută prin niște spații. E nevoie și să spui ceva cu ajutorul obiectelor. Să ridici niște întrebări. Să vorbești despre starea lumii, cu ajutorul mijloacelor artistice pe care le ai la îndemână și pe care pari că le stăpânești, la nivelul producției.

Miza perversă a acestei expoziții e că, deși există un nivel semantic al ei, care e și foarte consistent, el poate rămâne complet necunoscut chiar și unui vizitator avizat. Și aici se deschid două posibilități. Prima ar fi – intri în expoziție, o vezi, citești textul, dar neînțelegând mai mult, pleci nemulțumit. A doua ar fi traseul de mai sus, plus o discuție cu Diana Ursan, de la Galeria Ivan. Discuție care se transformă într-un tur ghidat, în care afli, de exemplu, că acele cărți chiar sunt toate cu peisaje de la granița țării în care trăiește artistul. Și că tatăl artistului a fost grănicer. Și că e posibil să nu fi fost prea mult pe-acasă în copilăria autorului, tatăl fiind, de altfel, un militar de carieră. Și ți se reamintește - pentru că știai, dar nu te gândeai chiar la asta în acest moment - că grănicerii împușcau pe oricine încerca să treacă granița în Occident înainte de căderea Cortinei de Fier.

Și deja nu mai ești într-un plan al formei, plăcut și stabil. Și nici nu intri într-un plan al rațiunii, măsurabil, care se prezintă ca o problemă de rezolvat. Ci ești direct aruncat într-o istorie afectivă, a unui copil căruia îi e dor de tatăl care nu vine pe-acasă. Sau a unui adult care vede o povară afectivă în faptul că, cine știe, tatăl sau poate că omorâse pe cineva la graniță, înainte de schimbarea de regim.

Și atunci inscripția Missing Something and Itself Missing dintr-un desen de la etaj devine, pentru tine, o chestiune legată de această prezență paternă necesară, cerută, care declanșează o dragoste care nu se poate exprima. Un copil care nu are un tată cu care să-și trăiască primii ani de viață. Și persoana iubită  lipsește și îi lipsește copilului, dar și autorului adult.

Nu te-ai fi gândit că e o expoziție despre o dragoste neîmpărtășită. Și în niciun caz o iubire naivă și firească a unui copil. Dar acum știi. Și știi și ce e cu scaunul miniatural, de școală generală. Știi și ce e cu mâinile puse la spate, care apucă nervos tijele de la spătar. E o copilărie trăită la școală, cu străini, cu resentimente față de părinții care te-au părăsit și te-au lăsat singur.

Și, dacă nu întrebi pe nimeni nimic, ratezi toate astea. Și nici nu se poate spune că lucrurile nu sunt acolo. Și nici nu pot spune eu, aici, că asta ar fi tot. Depinde de tine, de exemplu, să afli ce e cu imaginile astea cu floră și faună lipite pe zidul scării interioare. Nu e nu mister colosal, dar va trebui să întrebi ca să știi.

Expoziția are și un al treilea nivel, în care statutul de artist / curator / doctorand al autorului e foarte important. Ajunși aici, inventarul de tehnici, ordinea extrem de complexă și de fertilă care e așezată între obiecte, dar și jocul acesta cu accesul la intimitatea lucrării, toate astea vin dintr-o experiență îndelungată a cuiva care lucrează cu artiști și are un exercițiu în a arăta lucrările altora.

Pentru că tot ce se vede în Galeria Ivan ar putea la fel de bine să fie și lucrări doar curatoriate de Jaro Varga, în măsura în care, creând oarecare dificultăți publicului de a intra, într-un mod explicit, în intimitatea semantică a întregii expoziții, Jaro Varga se și desparte de lucrări și le privește, de fapt, de la o mare distanță. Nu e o distanță rece, în care s-ar disocia de propriul conținut afectiv sau și-ar renega, ca artist, lucrările. Ci e o distanță în care îmi pare, cel puțin mie, ca nu se agață disperat nici de felul cum arată acestea, nici de ceea ce ele înseamnă și nici de efortul material și intelectual considerabil care a fost necesar să le facă.

Mai mult, e și ironic față de mediile folosite. Să proiectezi o fotografie pe un fond monocrom e ca și cum a vrea să faci un Andy Warhol prin serigrafie, dar ți-e prea lene să-ți bați capul cu asta, așa că inventezi o metodă prin care prezinți direct fondul pictat și proiecția video ca pe o lucrare finită. 

Nu știu dacă aceasta expoziție va marca istoria artei, pentru că deja există artiști internaționali ca Simon Starling sau Simon Fujiwara, care construiesc complexe ficțiuni implicite doar cu ajutorul unor obiecte și a unor ambienturi prezentate ca expoziții de galerie. Din punctul ăsta de vedere, Jaro Varga lucrează într-o nișă care e deja puternic explorată la nivel internațional, deși poate cu niște materiale mai noi, cum ar fi vitrinele de plexiglas, mulajele din plastic, sau materialele și designul industrial de ultimă oră. Artistul slovac e interesat, în parte, de pictură și de post-minimalism, care sunt deja stiluri istorice, dar și de o anumită aparență săracă a lucrărilor, specifică atât Arte Povera, cât și conceptualismului estic, în general. 

Ce reușește totuși această expoziție e o discuție la un nivel extrem de înalt despre relația dintre metodele de producție din arta contemporană și semnificațiile posibile asociate mediilor artistice. Aici e o viziune de curator. Ce îi lipsește expoziției, cel puțin din punctul meu de vedere, e un context, în care ea să apară și mai clară ca intenție. Acesta ar putea fi dat de lucrările celelalte ale artistului, pe care nu le cunosc. Dar asta se poate remedia.

Rămâne totuși „autismul” acela care marchează distanța asumată față de lucrări, și care e punctul forte, dar și marea slăbiciune a metodei pe care o folosește Jaros Varga. De aici ar putea sa înceapă și o evaluare critică mai serioasă, mai documentată, a lucrărilor artistului slovac. 

Foto main: Cătălin Georgescu, pentru Ivan Gallery