Am fost la expoziția „Despre sexul îngerilor”, curatoriată de Ciprian Mureșan și Sebestyén Székely, deschisă la Galeria Nicodim din București până pe 22 decembrie
Când am plecat de-acasă pe lungul drum spre zona din spatele Casei Scânteii, unde se află Combinatul Fondului Plastic, n-aveam mari așteptări. O expoziție într-o mare galerie comercială cu doi curatori, dintre care unul era artist, dar și expunea. În plus, marele nor mediatic din jurul Școlii de la Cluj.
Dacă nu știi despre ce e vorba, îți pot spune că e un grup de artiști care se auto-definesc, în mod constant, drept cei mai vizibili și cei mai de succes din România. Ca să facă lucrurile să pară și mai coerente, au inventat mitul Școlii de la Cluj, pentru a da coerență acestui tip de poveste. Care, da, poate e necesară pe piața de artă. Dar e greu de acceptat atunci când ai poziții critice pe scena culturală. Și în plus, atunci când pari să nu ai nicio problemă cu tipul ăsta de auto-mitizări.
Cumva, vedeam titlul expoziției și ca o ironie la adresa cărții Despre Îngeri a lui Andrei Pleșu. Și mă întrebam dacă nu cumva aveam să văd o expoziție care, pentru a câta oară, se luptă cu boierii minții, dar și cu întregul lor eșafodaj intelectual, de data asta nu în domeniul publicistic, ci pe teritoriul artelor vizuale. Pierdut cumva între toate aceste prejudecăți, nu dădeam o mare șansă lucrurilor pe care urma să le văd. O altă dificultate majoră pe care o vedeam de acasă era și spațiul de expunere, care, data trecută când îl văzusem, avea încă acel aspect incomod și intimidant de hangar. Un spațiu enorm, extrem de înalt, cu pereți care se pierd în dreapta și în stânga.
Și nu mică mi-a fost surpriza să găsesc un spațiu reconfigurat în mod inteligent, dar și o expoziție extrem de bine gândită și foarte interesantă. Prejudecățile mele au fost lăsate în urmă, pentru că erau complet inutile aici, după cum se va vedea mai departe.
Expun 14 artiști și două grupuri, sunt multe lucruri de văzut și de spus, încât o să încep cu niște observații generale. În primul rând, expoziția arată ca o expoziție de muzeu. Are o bună folosire a spațiului și e vorba de foarte multe lucrări. Iar lucrările sunt foarte bine produse, la nivel de obiect. Aici nu vorbim de un efort do it yourself, nici la nivel de buget, nici la nivel de estetică. Nu m-ar surprinde dacă aș vedea expoziția asta la MNAC, sau la MNAR, unde, probabil că i-ar fi și locul. Mă surprinde să o văd, însă, la Galeria Nicodim, unde am văzut până acum mai mult expoziții solo sau expoziții de grup, destul de restrânse, axate în principal pe munca artiștilor din portofoliul galeriei. Expoziții mari, cu artiști mulți, a mai organizat Nicodim, dar niciodată o expoziție de o asemenea calitate. E amuzant cumva de observat că ultima din această serie, The Hierophant, trata, în mare, cam același subiect ca și cea de față, dar într-un registru superficial și spectaculos, care, din păcate, o făcea să fie puțin interesantă.
Dar ce e așa de special la expoziția asta? Ce e atât de reușit? De ce simt nevoia să o ridic în slăvi? Întrebarea mai potrivită ar fi – Cum poți să comunici cuiva, în scris, că un lucru e bine făcut? Unde te oprești, înainte să exagerezi? Cum eviți plictiseala?
Pentru început, aș spune că e un show în cheie majoră, cu multe direcții de interpretare, cu un complex aranjament în spațiu. La o primă vedere, ca orice expoziție de mărimea asta, pare să nu aibă un discurs coerent. Dar lucrurile sunt foarte clare. Tema propusă în textul curatorial este o paralelă între munca artistică, văzută ca inutilă pe lumea asta, și efortul mistic, la fel de inutil, în aparență. Sau, și mai clar, o paralelă între evadarea în efemerul și ridicolul artei contemporane și evadarea în fantasmaticul și iluzoriul vieții spirituale.
Pentru mine, ca privitor, discuția despre munca artistică lipsește aproape în întregime din această expoziție, cu excepția lucrării lui Alexandru Antik, care de altfel e și ultima din a doua sală de expunere. Din cauza asta, pot spune că am citit toată seria de lucrări ca pe un foarte savant inventar de atitudini și de metode artistice legate de orizontul gândirii religioase. În parte, e și un bun reperaj de artiști estici, relevanți astăzi, care sunt preocupați de această problemă, în mod direct sau doar tangențial.
Expoziția e extrem de ordonată și aș putea s-o prezint, poate ușor reductiv, dar nu total lipsit de argumente, drept o progresie de la o viziune materialistă și nihilistă asupra lumii, către cosmogonii mai complexe și mai nuanțate. În sensul ăsta, pot spune că întrebarea naivă, prin care am citit lucrările, a fost – Oare în cazul ăsta, care sunt îngerii despre care se vorbește?
Și nu e surprinzător că în prima lucrare, un video al austriacului Rainer Ganahl, acești îngeri sunt chiar proletariatul. Expoziția începe cu începutul, adică cu lumea asta. Și alegerea e firească. Urmează apoi Radu Oreian cu o pictură de mari dimensiuni, în care lumea materială, lipsită de orizontul unei alte lumi, în afara ei, e prezentată cu cinism drept abjectul cărnii, în măsura în care Collective portrait unde a Palm Tree e o colecție de mațe și carne, care, împreună, constituie un întreg peisaj. Cristian Rusu merge apoi mai departe, prezentând raționalismul materialist față în față cu anatomia umană și cu imposibilitatea credinței în cadrul acestui orizont de gândire. Imaginea e simplă: un om lipsit de învelișul cărnii, ca într-o planșă medicală, încearcă să-și facă semnul crucii. Implicația ar fi că suntem doar carne. În corp nu e un suflet și în afară de orizontul fizicii contemporane, nu mai e nicio altă lume.
Apoi, alte lucrări cam în același spirit. Și pe peretele din dreapta, un film al maghiarilor Igor și Ivan Buharov, Hotel Tubu. Un fel de psihedelia DIY, de sufragerie sau de peisaj est-european, în care bunici sau personaje cu măști vorbesc despre muncitorii cosmici, care trăiesc strict după legile Karmei și ascultă doar de voia lui Dumnezeu. Filmul nu pare o parodie, nu are nimic cinic, e doar bizar, ca un trip pe muzică ușor nostalgică de sintetizator. În felul ăsta stângaci și impropriu, își face intrarea o altă lume în interiorul expoziției. E ceva tandru și infantil în acest video, marcând tranziția către alte tipuri de viziune asupra lumii și, implicit, asupra ideii de religiozitate, sau spiritualitate.
Pentru moment, însă, expoziția marchează încă un punct pentru tabăra materialismului. Sau poate îl ia peste picior, nu știu sigur. E vorba de lucrarea lui Enric Fort Ballester, The Signal - un braț enorm de excavator, pe care, în loc de cupă, pentru pământ, a fost montat un mare clopot de bronz. Prima dată l-am citit ca neputință a bisericii de a produce astăzi un miracol sau o salvare. Apoi mi-am dat seama că poate fi și civilizația occidentală, care, astăzi, dacă ar vrea să ajungă la Dumnezeu, poate că ar recurge la mijloace tehnice sau industriale, destul de nepotrivite demersului. Și de aici încolo, expoziția e populată cu multe astfel de obiecte, care pot fi interpretate în multiple moduri.
Un bun exemplu e și superbul tablou al lui Șerban Savu, numit Life after Death (foto sus), care pare să reia, într-o cheie picturală, propunerea de bază din lucrările de pe celălalt perete ale lui Cristian Rusu, de care am vorbit mai sus. Într-un cimitir, pe o lespede de mormânt, făcută din ciment, zace pe spate un corp mort și uscat, pe lângă care trece nepăsător un altul, viu, văzându-și de treabă, probabil undeva în afara cadrului. Problema e că aici lipsește încercarea ratată a corpului inanimat de a-și face cruce, prezentă în cealaltă lucrare. Și ni se arată doar corpul mort, care, în sine, nu contrazice, dar nici nu susține vreo variantă anume legată de ceea ce se întâmplă după moarte.
Privitor la problema mortalității corpului, ea e locul în care materialismul și gândirea religioasă se întâlnesc. Ambele o acceptă. Mare parte din tradițiile religioase sunt legate de ritualuri ale morții. Cele două viziuni asupra lumii se despart doar atunci când vine vorba de suflet, pe care religia îl vede fie ca nemuritor, fie ca acel ceva care supraviețuiește un timp corpului. În limbajul contemporan, psihicul sau mintea, ar fi partea care nu moare sau, cel puțin, nu moare așa de repede.
Urmează lucrările grupului sloven IRWIN, despre care nu o să vorbesc. Pentru că sunt foarte complexe și semnificative în context, dar și extrem de provocatoare. Și merită văzute pe viu, nu explicate sau descrise. Aș spune doar că IRWIN maimuțărește atât materialismul occidental, cât și religiozitatea estică. Că își ia destulă distanță cât să le privească pe ambele atât cu cinism, cât și cu cruzime, dezvăluindu-le punctele slabe, dar și enorma atracție. În final, provoacă în privitor o reacție apropiată de o dragoste la prima vedere față de exact aceste lucruri. Ideologia, politicul, lumescul și divinul sunt astfel privite cu obiectivitate, cu plăcere, dar și cu interes. Iar refugiul cel mai potrivit din fata tuturor acestor planuri se dovedește a fi efortul creativ și orizontul mental al poeziei.
Nu pot vorbi aici despre toate exponatele, dar, înainte de a trage câteva concluzii, vreau să mai amintesc două lucrări, care, pe lângă lucrarea grupului Buharov, au fost pentru mine un fel de highlights ale expoziției.
Prima este un video al artistei palestiniene-saudite Dana Awartani, numit I went away and forgot you. A while ago I remembered. I remembered I’d forgotten you. I was dreaming, din 2017. O femeie tânără, îmbrăcată în negru, mătură podeaua unei camere. Doar că podeaua însăși e făcută din praf. Care praf desenează, extrem de savant, o complicată pardoseală cu modele geometrice policrome, din faianță. Aici e vorba despre a șterge o întreagă civilizație, despre fragilitatea, dar și despre persistența ei, chiar și ca mici grămăjoare monocrome de praf. Rochia e de doliu, iar praful trimite atât la ruină, cât și la lumea cealaltă, care de data asta e lumea cealaltă a istoriei, adică trecutul. Filmul durează aproape o jumătate de oră, ceea ce arată că dispariția aceasta lasă urme consistente, greu de înlăturat.
Ultima lucrare despre care vreau să vorbesc e chiar a lui Ciprian Mureșan. Se numește Untitled, din 2017. Bănuiesc că e vorba de imagini preluate din programele iconografice de inspirație bizantină din România, transformate apoi în obiecte tridimensionale, adică în sculpturi de ceară. Ele sunt montate pe niște socluri mobile, cu motoare și senzori. Și sunt în continuă mișcare laterală în țarcul alb, construit special. Iar când se lovesc de o altă sculptură sau de zid, o iau rapid în direcția opusă. Ideea ar fi ca, pe durata expoziției, aceste obiecte să se sfarme complet în urma izbirii repetate de perete, sau unele de altele.
Eu văd aici o discuție despre cealaltă lume, în sensul lumii imateriale a culturii locale, care include și reprezentările religioase. Ele sunt folosite astăzi în mod abuziv pentru a legitima în spațiul public campanii de ură împotriva unor grupuri marginale din societatea românească. Cam în aceeași cheie, poate fi vorba de folosirea abuzivă a credinței în general, folosire care aduce daune atât celor care suportă abuzul, cât și asupra a ceea ce mai rămâne din anumite idealuri religioase în urma acestui tip de utilizare.
În încheiere, aș spune că e cea mai bună expoziție de grup pe care am văzut-o până acum la Nicodim. E doar a doua, cealaltă fiind cea a lui Teodor Graur. Nu le pot compara între ele, pentru că aici e vorba de un alt tip de reușită. E reușita unei expoziții care tratează o temă majoră și foarte dificilă pentru arta contemporană – spiritualitatea. Dificilă pentru că i-ar fi mult mai ușor acestei arte să vorbească despre istorie sau despre societate, decât despre credință. E și reușita unei expoziții care nu propune o citire hegemonică, adică unică și autoritară. E vorba de un discurs extrem de divers și în niciun caz reductiv sau ofensiv față de tema aleasă. Spiritualitatea e tratată cu toată seriozitatea, atât în ceea ce are ea deranjant sau problematic, cât și în ceea ce poate oferi ea umanității. Mi se pare în același timp și un bun inventar de atitudini și de metode de lucru contemporane legate de subiect. Și aici își face poate apariția partea din expoziție care vorbește despre munca artistică și despre specificul ei. În textul curatorial, putem citi următoarele.
Nu în ultimul rând, meditația asupra sexului îngerilor este adesea un demers individual, o căutare a unui „ghid de viață” capabil să dea sens acesteia și, eventual, să ducă la mântuire. În acest tip de gândire putem identifica motorul gândirii artistice, care se află mai degrabă în căutarea și contemplarea adevărurilor, decât în enunțarea lor ideologică.
Și aici se deschide o discuție legată de specificul artei, de specificul muncii filosofice sau politice, o discuție pe care o s-o purtăm altă dată. Până atunci, vă recomand călduros să mergeți să vedeți expoziția, dar și să vă îmbrăcați zdravăn, pentru că în galeria principală e aproape la fel de frig ca afară. Și o să vă ia destul de mult timp să vedeți tot.
