Am fost la expoziția „No One Is Home”, a artistului Belu-Simion Făinaru, curatoriată de Cristina Stoenescu, deschisă la Galeria Anca Poterașu până pe 7 martie.

Așa cum spuneam de curând într-un articol (aflat în curs de apariție), la fel ca Mihail Sebastian sau Paul Celan, în jurul celui de-al Doilea Război Mondial, sau ca Ștefan Sava, Olga Ștefan ori sau Katja Lee Eliad, mai aproape de zilele noastre, Belu-Simion Făinaru face parte din lunga listă de intelectuali de naționalitate română, preocupați de lucruri despre care nimeni nu vrea să vorbească.

Toți cei amintiți urmăresc, cu mijloace proprii, să lucreze asupra memoriei colective a României. Intenția lor e simplă – să ne aducă aminte de crimele trecutului, în cazul acesta de Holocaust, pentru a-i împiedica repetarea în prezent sau în viitor. Asta ar fi citirea în cheie majoră a muncii acestor intelectuali. Dincolo de stadiul de intenție, munca asupra subiectului amintit, mai ales în România, are o istorie fragmentară. Din această cauză, o expoziție care să trateze frontal subiectul, așa cum a fost expoziția artistei israeliene Katja Lee Eliad de la Galeria Posibilă de anul trecut, sau cea a lui Ștefan Sava, de acum mai mulți ani, la aceeași galerie, sau chiar expoziția lui Belu Făinaru, despre care vă voi vorbi mai jos, toate acestea par cumva niște noutăți în peisajul cultural al Bucureștiului. 

Dată fiind vechimea problemei, acest lucru e regretabil, arătând în ce stadiu e conștiința colectivă românească la capitolul acceptării propriei istorii. Că negarea Holocaustului încearcă să ia chiar și o formă legală, de exemplu în Polonia, unde asocierea țării cu episodul istoric se dorește a fi scoasă în afara legii, toate astea nu schimbă cu nimic situația de lucruri din țara noastră. Nu o face deloc mai acceptabilă, nici mai suportabilă.

Situația din prezent ne spune mai degrabă că trăim niște timpuri dificile și periculoase, care cer o solidarizare cu cei vizați, oricine ar fi ei. Și dacă semenii noștri suferă sau vor suferi umilințe sau violențe îngrozitoare, nu există nicio garanție că nu vom fi noi înșine următorii la rând. 

Pentru un cititor onest, de naționalitate română, e de ajuns lectura Raportului Elie Wiesel pentru o introducere în problema istorică a Holocaustului în România. Cele peste 400 de pagini spun în multe cuvinte un adevăr simplu. Ura majorității față de un grup minoritar duce la crimă. Această crimă e justificată cu argumente, e acceptată de societate, e normalizată, dar ea rămâne o crimă. Iar majoritatea rămâne, la rândul ei, o mână de criminali.

În anul 2018, când adierea anilor '30 și '40 se face puternic simțită, mai ales prin asemănarea terifiantă cu acele timpuri pe care cu toții le credeam apuse, o expoziție ca cea deschisă acum la Galeria Anca Poterașu e și un îndemn la adresa noastră, a tuturor, de a nu redeveni, pentru a câta oară în istorie, doar niște criminali. 

Și aș putea încheia textul acesta aici, pentru că lucrurile au fost spuse.  

Totuși, fiind vorba de artă, chiar dacă ar fi să exagerez foarte tare și să cred că ideile acestui text  sunt în întregime congruente cu intenția artistului, ceea ce bănuiesc că nu e chiar așa, rămân o serie de întrebări legate de felul în care aceste lucruri sunt spuse. 

Din start, e nevoie de o completare chiar la acest nivel de conținut, pentru că expoziția nu vorbește doar despre moarte. Miezul universului simbolic pe care ni-l propune expoziția lui Belu-Simion Făinaru, sculptor israelian de origine română, este imaginea casei. Care e prezentă la etajul întâi, transformată într-o sobă de tablă. În sobă se pun pastile de rumeguș și înăuntru arde un foc. Acest foc face trimitere și la arderea de tot, traducerea mot-a-mot a cuvântului Holocaust.

Dar soba produce și căldură, la propriu. Astfel, casa nu e doar locul în care nimeni nu mai e acasă pentru că deja a murit. E și locul cald și intim, unde au trăit și au murit oameni. E locul în care vor mai trăi și vor mai muri și alții, poate nu la fel de tragic, poate nu înainte de vreme. Și cred că ăsta e punctul forte al expoziției, care articulează în mod categoric posibilitățile fundamentale ale casei, din punct de vedere antropologic. Casa e adăpost și suport al vieții, dar casa e și mormânt sau, mai simplu, mormântul e și casa de pe urmă.

Pentru cineva cât de cât interesat de antropologia simbolică, expoziția e interesantă și pentru că face vizibilă multitudinea de imagini mentale, posibilități existențiale și afecte prezente într-o imagine. E de ajuns să faci o machetă în forma unui cămin familial, e de ajuns de a o anima cu ajutorul focului, pentru a deschide întreaga serie de imagini asociate pe care le împachetează imaginea casei în sine. Din punct de vedere simbolic, corpul uman e o casă în care arde focul sufletului. Casa e un adăpost, în care exista căldura vetrei. Si lumea însăși e o casă pentru toate viețuitoarele, iar soarele e sursa de căldură, de viață și de lumină pentru toți cei care trăiesc aici.

Desigur că un asemenea limbaj e incomod, pretențios și poate părea chiar o prostie, spus așa, direct și naiv. Intenția mea e, totuși, de a brusca un pic limbajul și chiar și cititorul, pentru a-l apropia, poate ușor forțat, de congruența simbolică dintre corpul uman, casă și lumea în care trăiește. Această operație merge în spiritul lucrărilor din expoziție, unde, de exemplu, o pălărie de fetru întoarsă cu gura în sus trimite la vidul ontologic. Iar niște farfurii, niște ceainice și niște căni pline cu ulei de motor ars trimit la pierderea tragică a vieții. Un panou luminos circular e folosit ca fundal pentru o fotografie transparentă cu un cer albastru de vară, imagine care trimite în mod direct și la accepțiunea lui simbolică, de rai.

Personal, cred că aici e una din reușitele expoziției – de a plasa oroarea istoriei într-un spațiu destul de vast, încât să nu pară singurul lucru posibil sau existent. Asta nu modifică deloc efectul perfect disonant al unor obiecte, care nu sunt deloc plăcute și nici confortabile, indiferent cât de impecabile ar fi din punct de vedere formal, conceptual sau estetic. În lumea simbolică, prezentată corect atât ca o casă părăsită, dar și ca o casă locuită, moartea are un loc clar și palpabil. Și nu e nimic drăguț sau ușor, indiferent cât de mari ar fi lumea sau viața.

Expoziția are încă două direcții pe care nu o să le dezvolt aici. Una ține de Kabala, direcție pe care artistul o include in lucrări în urma unor discuții cu Moshe Idel, un cunoscut istoric al misticismului iudaic, născut și el, la fel ca artistul, în România.

Cealaltă direcție ține de o serie de asamblaje vestimentare fotografiate, construite din haine luate de la refugiații sirieni din Danemarca. Pentru mine, aceste două direcții arată că cercetarea artistică a lui Belu Făinaru e destul de complexă și de nuanțată, încât să nu poată fi redusă prea ușor la numitorul comun al temei Holocaustului, care e în mod clar foarte prezentă.

Nemulțumirea pe care mi-o provoacă mie o asemenea expoziție e că, în prezența unui artist extrem de coerent, care articulează motivat și cu mare atenție un subiect, o idee, o formă materială, nu îmi mai rămâne decât să reiau câteva dintre ideile principale, să le transmit mai departe și să îndemn lumea să vadă expoziția.  

O interpretare dificilă, muncită și căutată e complet nepotrivită aici, nu pentru că lucrările ar fi lipsite de complexitate, ci pentru că sunt foarte clare și spun foarte bine și singure ce au de spus. 

Mai multe despre expoziție, în emisiunea „Arte frumoase” de la Radio România Cultural, unde Daria Ghiu i-a avut invitat pe artistul Belu-Simion Făinaru și pe curatoarea Cristina Stoenescu: