În 1886, anarhistul Charles Gallo a atacat bursa din Paris (dar n-a reușit să facă mare lucru). În 1893, un altul a detonat o bombă în Camera Deputaților din același oraș. Președintele Franței, Carnot, înjunghiat și el de un altul. Companii miniere bombardate de radicali care se inspiraseră din Zola. În 1906, Matteo Moral Rocca omoară sute de oameni încercând să-l ucidă pe Alfonso XIII. Alexandru al II-lea al Rusiei a scăpat cu viață din trei încercări de asasinat înainte să fie aruncat în aer de a patra – ce straniu e, n'est-ce pas?, că ceea ce credem acum că a fost la belle epoque era și un interval plin de asemenea evenimente. A ce sună toate aceste episoade? Pentru Mishra, ele seamănă cu atacul asupra Turnurilor Gemene, cu crimele naționaliștilor hinduși, cu tinerii cu educație modernă, occidentală care se îngrămădesc apoi să intre în mișcările fanatice musulmane. Epoca furiei depune mult efort pentru a ne convinge că lucrurile care-i motivau pe primii îi motivează și pe cei din urmă.
Iată care sunt etapele acestui argument:
1. Nu există mari diferențe între anarhiștii care aruncau în aer parlamente și omorau regi la 1890 și teroriștii islamici sau homegrown ai zilelor noastre. Toți au cauze politice, toți sunt teroriști, adică suficient de disperați cât să nu li se mai pară că lumea poate fi schimbată doar cu vorba bună și prin mijloacele tradiționale ale democrației parlamentare. Sentimentul este că trebuie ceva mai radical și paradoxul, desigur, e că ajungi la acest radicalism prin democrație, cum pare c-o să ni se întâmple și nouă în anii ce vin.
2. Sentimentul general de nemulțumire vine din ajustarea structurală la secularismul și pozitivismul occidentale, nu doar la realitățile puterii politice și economice a Vestului. E multă insatisfacție economică la mijloc, dată de diferențele fundamentale de nivel de trai între țări și între indivizi, dar e în același timp și o luptă ideologică aici. Cartea urmărește istoria intelectuală a acestei lupte pe parcursul a vreo două, trei secole, dar nu într-o manieră foarte sistematică, ci mai degrabă aluzivă, episodică, literară.
Epoca furiei. O istorie a prezentului
3. Pozitivismul, secularismul, tehnologizarea, liberalizarea pieței – toate sunt „moderne”. Nicio cultură nu le-a refuzat cu adevărat avantajele, dar au trebuit să importe odată cu ele și sentimentul dezvrăjirii fundamentale a lumii – un lucru pe care Weber îl înțelesese de la 1900 și poeții moderni ceva mai devreme. Toate astea puse laolaltă au generat resentiment, iar noile dictaturi și noile iliberalisme contemporane sunt construite pe acest tip de resentiment în culturi care au trăit vreme de milenii într-o rutină ce le-a fost răsturnată, odată cu colonialismul, în doar câteva decenii. Poate cel mai bun roman care explică, antropologic, la firul ierbii, cum are loc dezrădăcinarea asta, este Se năruie o lume al lui Chinua Achebe – pe care eu l-am făcut la Litere de câte ori am avut ocazia, fiindcă este un studiu de caz perfect pentru romanul postcolonial. Asta n-o spune Mishra – el dă alte exemple, literare și ele; un personaj dintr-un roman din anii '60 al lui Driss Chraibi, Succession ouverte, exprimă situația astfel: „Am trântit toate ușile trecutului meu, fiindcă sunt gata să mă îndrept spre Europa și spre civilizația occidentală, dar unde este această civilizație, vă întreb, arătați-mi-o, arătați-mi măcar o frântură din ea, sunt dispus să cred că voi crede orice. Arătați-vă, voi, civilizatorilor, care m-ați făcut să cred în cărțile voastre.” Pentru jumătate de glob, modernizarea e doar marginalizare.
4. Optimismul globalismului neoliberal (vezi David Harvey, Quinn Slobodian, Immanuel Wallerstein) că toate aceste divergențe vor fi tranșate printr-o societate a prosperității nu s-a dovedit prea deștept și oricum în multe locuri demantelarea comunităților locale tocmai printr-o astfel de logică financiară a dus la prăbușirea minimelor state sociale înființate în perioada imediat postcolonială. Ce n-a putut distruge prin imperiu, lumea a distrus printr-un cadru juridic al comerțului internațional liber, care financializează aspectele vieții de zi cu zi până într-atât, încât ajunge să traducă și cultura în bani.
5. Dar de fapt mulți dintre oamenii care au înființat noile regimuri antioccidentale erau ei înșiși crescuți cu literatură și filozofie occidentale – Niezsche și Marx, Bakunin și Malatesta, Mazzini și Heidegger etc. Literatura radicală prin care-și defineau poziția antiiimperială era produsă de imperiu – un alt roman în care se vede foarte bine realitatea asta și pe care iarăși țin să-l fac de câte ori am ocazia este Sezonul migrației spre nord. Mare parte din Epoca furiei urmărește tocmai acest curent subteran al radicalismului anarhist, comunist, naționalist european, care definește politici naționale și izolaționiste în alte părți ale lumii. Mazzini, aflăm, a fost mai important în India decât John Stuart Mill. Nici măcar Khomeini, pe care suntem obișnuiți să-l asociem cu începutul teocrației iraniene, nu se poate scoate pe sine din lanțul acestor influențe fundamental seculare. Mulți teroriști au avut ceva de învățat din ideea lui Mazzini că „ideile se coc repede atunci când sunt udate de sângele martirilor”.
6. Toate chestiile astea nu sunt propriu-zis „orientale” și încercarea de a pune tribulațiile politice contemporane pe seama religiozității și a divergențelor civilizaționale (cum face Samuel Huntington) este caricaturală. Vestul și Estul au mai multe lucruri în comun decât cred. Dinamica modernizare-contestare resentimentară se naște de altfel în Lumini și nu e mare diferență, i se pare lui Mishra, între retorica francofobă, ușor rănită, a romanticilor germani și cea occidentalofobă, frustrată și ea, a naționaliștilor hinduși. [Un documentar despre Modi, pe BBC (în două episoade, unu și doi) e foarte util pentru întreaga discuție.] Eroul ancestral al acestor reacționari e Rousseau, care-și dăduse seama încă de la 1750 câtă pierzanie e într-o societate a luxului.
Apar multe figuri de radicali europeni și asiatici în aceste pagini – e imposibil să-i urmărești pe toți. Și Mazzini, și Gandhi, și anarhiști, și reacționari. Ce nu apare în ele e o idee cu adevărat nouă. Comparația dintre romanticii germani și fanaticii musulmani are o notă de originalitate forțată, însă dacă singurul lucru pe care-l au în comun Herder și Osama bin Laden e resentimentul, nu prea pot să fac mare lucru cu informația asta și nici nu poate fi instrumentalizată pentru studiul ideologiilor reacționare decât într-un sens foarte vag. În fine, Mishra nu spune că paralelismele astea sunt complete, dar parcă i-ar fi trebuit mai multă nuanță; de multe ori merge pe gheață subțire și de câteva ori pe apă. E adevărat însă că este mult șovinism cultural în romantismul german și probabil în romantism în genere, tocmai pentru că acolo se naște teoria culturii organice, care – cum arată Byung-Chul Han într-o carte mică și densă, Müdigkeitsgesellschaft – gândește alteritatea ca pe un virus care amenință sănătatea organismului național; asta e o metaforizare ideologică pe care o putem vedea zilele astea de câte ori se plânge cineva din AUR de „străini” și de la fel de străinele mișcări lgbtq, retorică cu care va trebui să ne obișnuim să luptăm un deceniu de-acum încolo, poate și mai bine.
Imagine principală preluată din arhiva Fortepan / Révész György.
