În Triumph des Willens/Triumful Voinței (1935), Leni Riefenstahl alegea să filmeze sosirea triumfală a lui Hitler par avion, coborând ușor dintre nori, ca dintr-o altă lume. O mare parte din succesul propagandistic al filmului vine din faptul că naziștii sunt văzuți acolo ca niște ființe cu puteri aproape supranaturale. Pe pământ, printre oamenii obișnuiți, führer-ul e mai degrabă o figură divină așteptată și aclamată; așteptarea capătă proporții pantagruelice, astfel încât până și statuile și pisicile par să reacționeze într-un fel acestei chemări.

În Dunkirk (2017), naziștii capătă aceeași dimensiune fantastică, venind exclusiv din nori, doar că într-o formă de agresivitate. Sunt niște inamici nevăzuți pe care n-am ști foarte bine să-i identificăm (există permanent întrebarea dacă un avion care vine de sus e prietenos sau e acela) și bombardează tot ce găsesc în cale. La Christopher Nolan, atacurile seamănă mai curând cu invazii extraterestre decât cu reconstituiri istorice clasice. Pentru că britanicii (și francezii) de pe plajă se află în imposibilitatea de a se apăra de ceea ce urmează, sunt blocați într-o stare intermediară, între război și armistițiu.

Tot acest purgatoriu este redat prin trei procedee tehnice care funcționează eficient împreună: perspectiva omniscientă a aparatului de filmat, perspectiva subiectivă a timpului și un mixaj de sunet violent, nenatural, în care aproape fiecare zgomot se aude mai puternic decât am fi obișnuiți. Întocmai ca într-o mostră de VR (sau joc video), spectatorul asistă la o cursă contra cronometru în care actanții din jur încearcă să supraviețuiască pe rând unor atacuri care nu pot fi intuite și evitate în niciun fel. Camera de filmat plutește cu ușurință și precizie, pătrunde invaziv în cabinele piloților aerieni, se adăpostește și își privește neputincios personajele. Cu toate că Nolan urmărește trei planuri, fiecare dintre ele reprezintă în sine o perspectivă diferită de timp: acțiunea terestră se întinde pe o săptămână, cea de pe apă reprezintă o zi și cea aeriană ține o oră. Intercalarea dintre cele trei, dublată de sunet construiește un crescendo continuu, transformând filmul mai curând într-un thriller apocaliptic în care accentul nu este pus pe un protagonist simpatic (cu o iubită care-l așteaptă la finalul călătoriei, cu o familie îndurerată, cu un quest), ci pe grupuri de tineri nehotărâți, pe ale căror fețe nu citim altceva decât frică și confuzie. Într-un fel foarte bizar pentru cinemaul mainstream al lui Nolan, Dunkirk poate fi privit ca un subtil și lipsit de sentimentalism coming-of-age cu niște copii care nu reprezintă nici etaloane morale și nici eroice, și nici n-au fost mânați de patriotism în vreo luptă.

În contextul Brexit-ului, rușinea și sentimentul de umilință al protagoniștilor par să capete un cu totul alt sens, la fel și abandonul colectiv al britanicilor de pe plaja damnată și trierea forțată a oamenilor - niciun francez nu putea să pătrundă pe navele de salvare. Fără să intenționeze să săgeteze istoria recentă a Marii Britanii, Christopher Nolan reușește însă să se sincronizeze cu prezentul și chiar să ofere o portiță involuntară de legitimitate unui act politic răsdiscutat: Marea Britanie se forțează să iasă șifonată dintr-o luptă colectivă din care n-a simțit totuși că a aparținut cu adevărat de la bun început.

Dunkirk e în cinemaurile din România din 21 iulie.