Film annonce du film qui n’existera jamais : Drôles de Guerres, primul dintre scurtmetrajele lui Jean-Luc Godard lansate postum, e acum disponibil pe MUBI. Cineastul ne invită acolo la masa de colaj-montaj cu ocazia adaptării unei scrieri din anii treizeci, care e și un pretext foarte bun pentru a livra o serie de fulguranțe politice și poetice despre mersul general istoriei și al artei.

E un film? Un manifest? Un tur prin muzeul imaginar al lui Godard? Întrebarea nu merită pusă. În ultimii ani, Godard și-a explicat de puține ori gestul – din ce în ce mai puține pe măsură ce filmele însele, tot mai intense și mai criptice, păreau că încurajează polemic întrebările și dilemele. În aceeași direcție radicalizată, Drôles de Guerres nu are nimic dintr-un exposé – e un cânt succint, hârâit de vocea unui bătrân și găurit de goluri și tăceri, care apare (aproape în sens mistic) pe verso-ul unor fotografii imprimate. Așa pornește totul: de două ori, Godard ne arată „pânza” albă pe care scrie „Canon”: între reclamă și război prinde să se nască un gând elegiac. Orgolios și nostalgic, știindu-se incapabil să ia în posesiune toată lumea imaginilor, dar în același timp dornic să o alchimizeze printr-o sinteză artistică, Godard n-a fost nicicând mai aproape de a fi pictor: între volumele incandescente de culoare ale unui Nicolas de Staël și colajele lui Robert Rauschenberg (doi idoli), „pozează” la rândul său în ucenic vrăjitor, cu atât mai suveran asupra materialului său cu cât acesta – ilustrații la rezoluție modestă, decupaje din cărți, cuvinte aruncate pe o foaie de hârtie – se dovedește a fi, formal, mai sărac.

Imediat după Passion (1982), marele film în care se măsura, prin mijloacele mediului său „slab”, cu pictorii străveacului, Godard a dat Scénario du film “Passion”, un studiu neșlefuit, despre problemele ridicate de film. Nimic surprinzător, deci, în acest nou „trailer” pentru un film care nu va (putea) exista: adaptarea, la Godard, e prilejul de a pune pe masă – la propriu – o seamă de chestiuni teoretice. Aceeași dublă mișcare e la lucru între, pe de-o parte, nostalgia pentru tot ce s-a pierdut (atrocitățile comise de francezi în Algeria, sugerate printr-o fotografie a militanților, și-apoi, câteva cadre mai târziu, printr-o alta, contemporană, cu un bătrânel călare pe un măgăruș, care ține în mână steagul țării) și, pe de altă parte, tot ce ne mai rămâne. Însăși preferința pentru cartea lui Charles Plisnier Faux passeports, Prix Goncourt în 1937, mărturisește această grijă a lui Godard, care e una de tată spiritual: fixându-se pe povestea Ditkăi, o militantă stângistă supusă torturii, și pe cea a Carlottăi, o aristocrată pusă în fața aporiei – în contextul anilor ‘30 – de a se căsători cu un țăran, Godard vorbește, inevitabil, despre azi. 

Obsesiile sale dintotdeauna – de la Spania Războiului Civil la Palestina – sunt toate prezente printr-un crâmpei: un cadru, un scurt citat („veștile din Spania erau rele”). Niciodată, parcă, acesta nu și-a mai concentrat gestul într-un asemenea efort de rarefiere a materialului (transformat în semne și indicii), cu un minimalism pe drept cuvânt oriental. Uneori, îl distingem pe bătrânul maestru vorbind: vocea lui, auzită de atâtea și atâtea ori ca un ecou profesoral, e aici răscolitoare de tremur, ieșită parcă dintr-un străfund. A-l ști dispărut dintre noi între timp, și totuși lucrând într-un aici-și-acum etern, e una dintre marile emoții ale cinemaului recent, pe care un scurtmetraj ulterior, Scénarios, încheiat cu trupul lui Godard care spune: „OK”, nu va face decât să o amplifice.

Drôles de Guerres e un excepțional studiu plastic. Prelungind descoperirile din Histoire(s) du cinéma și Film Socialisme – două magnum opus-uri care au definit arta liberă a colajului în și prin cinema –, filmul acesta e mai puțin cinefil și mai degrabă pictural. (În Scénarios, Godard va reveni la această sensibilitate nostalgic-cinefilă ceva mai ușor de depistat, cu finalurile tragice ale filmelor sale timpurii servind drept pânză audiovizuală pentru noile atrocități – ISIS etc. – de astăzi.) Simțul compozițional al autorului, structurat de roș-albastrul deja uzual al cariocii, e aici dezlănțuit, aproape extatic în operațiunea sustractivă pe care o practică frenetic: zero mișcare, în schimb un slideshow în care pixul, tușul corector și aranjarea câtorva elemente figurative pe planul colii de hârtie devin adevărate posibilități expresive. Suntem obligați să cercetăm fiecare milimetru pătrat al paginii, în încercarea de a desluși o pistă, o sursă: nimeni, de la Paradjanov încoace, nu a mai cultivat un simbolism atât de feroce, al cărui sens deplin se prea poate să ne rămână inaccesibil. Nu-i grav, cum se zice: adept recunoscut al lui Malraux, cel care credea că ajunge să ne aflăm în compania marilor opere pentru a fi izbiți de puterea lor, Godard livrează totul fără mediere și fără index de final, făcând apel la un fond cultural structurat pe câteva repere (un chip transcendental, o postură) și pe o grămadă de surprize.

Teoreticianul Jacques Aumont l-a numit pe Godard, la finalul anilor ‘80, penultimul artist, din precauție: „măiestria lui e în orice caz atât de perfectă, atât de puțin îndoielnică, încât Godard este astăzi singurul cineast care poate, precum altcândva Chaplin, să lucreze prin schițe succesive, să lase și să reia o operă, să o transforme, ba chiar și să o ne-termine. Singurul care cunoaște singurătatea pictorului, poate ultimul care mai crede în secretele invenției creatoare.” Odată cu apropierea morții – dar și cu accentuarea irelevanței de a mai spune povești –, Godard a început să „ne-termine” tot mai mult. În sensul ăsta, Drôles de Guerres e aproape programatic: un film din care răsuflă absența, provizoriul, bricolajul absolut preliminar, albul pânzei digitale (care a luat locul negrului cinematografic de odinioară). Nimic care să fie definitiv: Godard și-a ascuns orgoliul într-o arte povera care filtrează lumea.

„E datoria voastră, iar nu a mea, să domniți peste absență”, șoptește filmul în cuvintele lui Saint-John Perse. Godard testamentar? Dar nu e nicidecum prima oară: melancolia cu privire la mersul istoriei (din „convingerea disperată că a ajuns prea târziu”, vorba comisarului de expoziție Dominique Païni), i-a servit drept mantie (și mantră) în ultimele zeci de ani. Pe de altă parte, Godard e întruchiparea refuzulului oricărui paseism când vine vorba de propria sa practică, întotdeauna voluptuoasă cu experimentul, cu terfelirea normelor tehnice, cu aproprierea piraterească a materialului. Aici, voluptatea lasă locul unei siderante economii. Drôles de Guerres e ultimul pas în devenirea artistă a lui Godard, filmul unui om care a mers până la ultima consecință.