Paturi oculte, cel mai recent roman al Doinei Ruști, este în punctul de plecare un fantasy de portal. El pornește de la premisa că în București există un număr de paturi magice, confecționate în secolul al XIX-lea din lemn de roșcov, care îi transportă pe cei care se întind în ele într-o lume fantastică. În căutarea lor pleacă Florina, o studentă la Litere care descoperise în copilărie epifania contactului cu un astfel de pat. Din povestea contemporană a Florinei trecem, printr-un sistem de povești comunicante, în prima parte a secolului al XIX-lea, pentru a afla originea celor 26 de paturi magice. Apoi din nou în perioada contemporană, unde revedem povestea Florinei din perspectiva lui Lev, librar și coleg cu ea la Litere. Apoi protagonist devine un anume Căpriceanu, conectat cu Lev prin intermediul unei iubite comune care, pentru a complica inutil lucrurile, seamănă cu Florina. Și tot așa, până când toată această intersectare de povești și de perspective elucidează puzzle-ul construit în jurul paturilor magice.
Paturi oculte este una dintre cele mai amestecate cărți pe care le-am citit în ultimii ani. O carte indecisă până la sfârșit cu privire la identitatea ei. Roman fantastic? Roman contemporan? Roman de epocă? Roman poetic? Roman de dragoste? Roman SF despre paradoxuri temporale? Imitație după Cărtărescu? Din toate câte un pic. Problema nu-i că volumul Doinei Ruști navighează între aceste formule. Problema este că nu știe unde vrea să ajungă. Și că pare să-i fie prea lene pentru a-și pune problema.
Povestea este destul de săracă și de repetitivă. OK, să acceptăm ideea nu foarte originală a paturilor/portalurilor magice care îi provoacă Florinei o dependență narcotică-sexuală. Dar felul în care Doina Ruști configurează dependența personajului său este mai curând plat și lipsit de evoluție. Autoarea investește mai mult în poanta finală, care este mai rewarding în felul ei decât restul. Dar și această poantă mi s-a părut împrumutată din Game of Thrones – partea cu Bran Stark, Three-Eyed Raven și cu religia din Nord bazată pe cultul animist al copacului inimii. Ea este coroborată prețios cu teoria arhetipurilor a lui Carl Gustav Jung, care explică, sugerează autoarea, și teoria paturilor magice făcute din lemn de roșcov.
Am găsit apoi enervant felul în care este configurat realismul magic, mai precis felul în care magicul este ancorat în realitate. Această realitate este cu totul aproximativă. Mă opresc la partea contemporană – filonul Florina/Lev – care ajunge până în 2020, anul pandemiei. Impresia e că personajele se mișcă alandala, ca niște curci bete, printre niște parametri fluctuanți de realitate produși mai curând de necesitățile pe termen scurt ale unei narațiuni leneșe decât de o strategie narativă pe termen lung. De pildă, autoarea are nevoie ca Lev să fie prezent în zona Teatrului Național pentru a putea interacționa cu Florina (care vizitează aproape zilnic un pat magic descoperit în recuzita teatrului). Soluția pe care o găsește Doina Ruști? Lev își deschide o librărie în holul Teatrului Național. De ce își deschide Lev (care tocmai a luat bacul) o librărie? Pentru că îi plac cărțile vechi. De ce în holul Teatrului Național? Pentru că mama lui este o actriță celebră care a făcut toate aranjamentele necesare. Cam acesta este nivelul motivațiilor construite în jurul personajelor și acțiunilor. În plus, felul în care Doina Ruști descrie funcționarea acelei librării este cu totul ridicol, lăsând impresia că autoarea plătește polițe nu știu cărei edituri în loc să-și vadă de personaj și de verosimilitatea lui minimală. Încadrarea fantastică a romanului nu oferă o scuză în acest sens. Genul fantastic acordă unui autor anumite libertăți, dar nu și libertatea de a introduce o gravitație arbitrară în lumea personajelor (sau cel puțin pentru a beneficia de ea este nevoie de geniul lui Boris Vian).
Limbajul neglijent și „poetic” în care este redactat romanul amplifică aceste defecte. Apar frecvent cuvinte precum „doldoroșită” (cu privire la o geantă) sau enunțuri binderiene de genul: „Între ei existase mereu o foșnire de roșcovi”; „i-au intrat în creier petale mici de salcâm”; „Sângele i se umpluse de viespi”; „Mirosea tulburător, a bulbi striviți peste care a căzut ploaia”.
Paturi oculte deschide o nouă colecție de proză, coordonată chiar de Doina Ruști, „Biblioteca de proză contemporană”. Sper că inspirația coordonatoarei o va depăși pe cea a autoarei.
Fotografie principală de Wendelin Jacober, via Pexels
