Nu m-am aşteptat la asta când am intrat în sala de cinema, dar Doctor Strange tocmai a devenit Marvel-ul meu preferat. Poate pentru că e mai aproape de Matrix şi Inception, iar supereroul de aici e mai uman decât ceilalţi, un arogant mai înrudit cu Dr. House decât cu Tony Stark. Poate pentru că am rezonat cu îndoielile, scepticismul, lipsa de încredere în tot ce înseamnă spiritualitatea de secol 21 care a fost trivializată în toate modurile posibile, predicată zgomotos de farisei în căutare de prozeliţi naivi şi tradusă în citate motivaţionale pe Facebook. Poate pentru că am putut empatiza şi cu personajul negativ, cu teama lui de moarte, cu ura pentru timpul care consumă totul şi ucide totul. Ori pur şi simplu pentru că e un trip vizual de excepţie, care distorsionează realitatea cu mişcări sigure din poignée, care modelează oraşele în forme bizare precum gravurile lui Escher sau cuburi Rubik uriaşe, cu care se joacă vrăjitorii.

Povestea e relativ simplă: Stephen Strange (Benedict Cumberbatch) e un neurochirurg de geniu cu un ego pe măsură, care acceptă numai cazurile care ar putea să-i aducă bani grămadă sau măcar glorie printre colegi. Soarta alege să-i dea puţin peste nas şi, într-o noapte ploioasă, doctorul minune îşi face praf instrumentele cele mai de preţ: mâinile şi Lamborghini-ul. Atunci când medicina modernă nu reuşeşte să-l ajute, Strange îşi caută salvarea în Nepal, într-un soi de ashram obscur, recomandat de un pacient care se vindecase miraculos. Aici o întâlneşte pe Cea Antică (Tilda Swinton, delicios de bizară, că de obicei) şi sub îndumarea ei îşi canalizează forţa interioară, înghite cu noduri câteva lecţii de umilinţă şi învaţă artele mistice, care îi permit să reconstruiască spaţiul şi timpul cu o măiestrie la care nu mai are acces în sala de operaţii. Practic, e tiparul clasic maestru-ucenic pe care îl ştim de la Karate Kid încoace, plus învăţăminte tip „uită tot ce credeai că ştii despre lume”, plus ceva pseudo-metafizică.

Numai că în benzile desenate create de Steve Ditko şi Stan Lee, maestrul era un bătrân asiatic, născut în Himalaya, iar alegerea Tildei pentru rolul ăsta a stârnit destule controverse legate de politica studiourilor de la Hollywoodi de a distribui actori albi în roluri etnice. Fie că Marvel n-a vrut să piardă publicul chinez promovând un erou tibetan, fie pur şi simplu au ales o altă întrupare pentru acest personaj mistic, în stilul Dalai Lama, nici nu mai contează prea mult. Swinton are amestecul de charismă şi ciudăţenie necesar că să construiască un personaj fascinant, pe care nu eşti sigur că îl placi sau nu, că îl crezi sau nu, şi, din punctul meu de vedere, a fost o alegere reuşită. De altfel, castingul contribuie mult la succesul filmului, îţi trebuie cineva ca Mads Mikkelsen ori Chiwetel Ejiofor ca să livreze convingător nişte replici sentenţioase ori de-a dreptul inepte - se mai întâmplă şi din astea când ai de-a face cu mumbo-jumbo mistic şi niște fiinţe malefice care pândesc în dimensiuni paralele. Iar Cumberbatch are un instinct aparte care echilibrează drama şi umorul, aroganţa, îndoiala şi stângăciile, şi face din tot procesul reinventării de sine că Vrăjitor Suprem o aventură extra-fun.

Doctor Strange rulează în cinematografele din România începând cu 4 noiembrie şi vă recomand să-l consumaţi cu încredere oricând aveţi nevoie de câteva ore în care să uitaţi de cotidian şi să visaţi la cum aţi modela voi realitatea.