Foucault rămăsese în Cuvintele și lucrurile cu o problemă deschisă, pe care de fapt nu cred c-a rezolvat-o niciodată. Mi se pare că e o bună poartă de intrare în primele lui cărți, fie și una ușor oblică, fiindcă altfel, dacă i le citești cu creionul în mână așteptându-te să poți urmări o logică argumentativă clară, e timp pierdut. E, i-aș spune, problema discontinuităților, care e în mod fundamental una de filosofia istoriei. Se întreba acolo nu doar cum se face că poți să-ți dai seama că la un moment dat un tip de gândire încetează și altul începe, dar și ce fel de explicații poți aduce pentru a susține o asemenea „tăietură arbitrară” în textura istoriei ideilor. Mai simplu: ce anume se răstoarnă când se răstoarnă o gândire? Istorismul clasic bănuia că aceste schimbări se petrec într-o ierarhie factuală de evenimente politice sau naturale, care forțează gândirea, din afara ei, să ia o formă sau alta. Când ni se spune că există o corelație între inventarea tubului de vopsea și pictura impresionistă a naturii, avem acest gen de explicație, la fel când citim c-ar exista o conexiune între epidemiile de ciumă și Renaștere, de pildă.
În anii '60, problema asta a discursului transgresiv, a faptului că din când în când se instituie un anumit fel de a gândi lumea care are doar puțin de-a face cu cele dinainte, este o problemă care-l preocupă. Îl preocupă pentru că scria în vremea aia multă istorie a cunoașterii, pe perioade foarte lungi și se întâlnea cu chestia asta ciudată: că unele lucruri durează, deși societățile se schimbă, dar și că schimbările, atunci când aveau loc, nu erau propriu-zis anunțate limpede în istorie. În Cuvintele și lucrurile sugerase doar de ce-ar fi așa: și anume că ceea ce vezi adesea, în investigațiile superficiale, ca fiind schimbare este doar metamorfozare, că esențialul nu se schimbă cu adevărat decât foarte rar. Că invenția disciplinelor, apariția unor noi întrebări sau moartea altora nu sunt etape ascendente spre o soluție, ci doar jocul de oglinzi al unei familii metaforice de idei de profunzime, pe care el o numește, în mod celebru, epistemă.
Discursul filosofic duce ceva mai departe această curiozitate, încercând să identifice specificități mai limpezi. Ca și în alte locuri, întrebările pe care le deschide sunt mai interesante decât răspunsurile pe care le oferă; soluțiile lui aici mi se par surprinzător de tradiționale. Istoria filosofiei are aceleași puncte de cotitură pe care le știm din manualele de școală, discursul științific e etern reiterabil, iar în teoria lui a literaturii, literatura „se semnifică pe sine”, „conform suveranității sale”, și nu e „reproducere a realității, nici dedublare a limbajului, ci imitare a discursului”; autarhismul ăsta literar pare descins din estetica academică clasică și m-am întrebat, citind rândurile astea, dacă nu cumva Barthes, Derrida, Foucault et co. au fost bine primiți în teoria literară românească fiindcă, cu textualismul lor, cu postularea unui prizonierat în discursivitate, permiteau obositei teorii a autonomiei esteticului să mai reziste o vreme pe perfuzii poststructuraliste.
În orice caz, discursul filosofic e diferit de discursul științific și de cel literar (o separație tripartită pe care ziceam c-o folosește și Deleuze). Cum apare el în tocmai aceste diferențe nu e clar, dar iată ce bănuiesc că spune: pe undeva în secolul XVII s-a produs „o mutație generală în logica discursurilor” – asta se întâmplă peste tot, nu doar cu filosofia. Se întâmplă că Cervantes face literatura să fie doar „despre sine”, pentru că resoarbe prezentul lumii în discursul literar și nu mai trimite în afara sa. Se întâmplă cu discursul științific, în sensul în care Galilei nu-l mai face să fie despre un subiect vorbitor, ci-l ridică la un grad de generalitate în care poate, teoretic, să fie reluat de orice subiect. Se întâmplă cu cel religios, care se transformă din comentariu cosmologic în comentariu scriptural.
Aceste schimbări au loc nu pentru că s-a modificat ceva în lume; sau, dacă s-a modificat într-adevăr ceva, nu ne ajută să știm ce, fiindcă oricum nu există „discurs prim”, adică nu există un punct în care să nu fi existat măcar un discurs. E ce scriam luna trecută că pretinde și Judith Butler. Asta înseamnă că orice schimbare de suprafață la nivel filosofic e întotdeauna doar limita vizibilă a unei schimbări de adâncime, și ea tot discursivă. E una dintre atitudinile filosofice fundamentale recurente în postmodernismul francez și anume: nimic din ce se vede nu este ce se vede, vizibilul este doar un orizont pentru un centru ascuns. Acest centru ascuns este o epistemă – adică „un mod de gândire”. Acest mod de gândire nu orientează o singură disciplină, ci mai multe, adesea orientează mentalități întregi. Ce se schimbă cu adevărat este tocmai acest centru și cu el se mută tot orizontul. Niciun lucru nu se mișcă în mod fundamental sus, fără să se fi mișcat mai întâi în străfunduri.
Un discurs, de pildă, poate să aibă o potențialitate, dar altele trebuie să-i facă loc ca să apară. Și chiar și când aparent se contrazic discursurile între ele, de multe ori această contradicție este doar una de suprafață. În fapt, ele doar își joacă jocul local într-un „ansamblu al variantelor” discursive. Ba chiar într-o operă se înregistrează discursuri care pot la fel de bine să se contrazică între ele, atâta timp cât – în jocul cel mare – ele rămân funcțional coerente. Ce vrea Foucault să facă este un soi de cibernetică a istoriei filosofiei, înțeleasă ca serie de permutări conceptuale în funcție de reguli funcționale. Am mare îndoială că așa ceva ar fi posibil sau că, fiind posibil, ar fi util, dar aici se vede poate cel mai bine structuralismul lui.
Admite într-o anumită măsură – și printre rânduri – că o asemenea descriere este, ca sarcină, foarte complicată și că variantele discursive de luat în seamă sunt nenumărate, „e practic imposibil să fie parcurse toate”; și oricum, sub toate aceste discursuri de suprafață există „negânditul gândirii, adică ceea ce domnește dedesubtul tuturor discursurilor”.
Filosofia, ni se sugerează, frizează acest negândit, căci ea există „în afara operelor și acolo unde ele se mențin împreună”. Ar fi o disciplină, așadar, cu sarcină interstițială, nu atât o slujnică a celorlalte discipline, cât un fel de a le deconstrui pentru a găsi în ele negânditul, adică lucrul la care discursul de suprafață e mereu orb, dar pe care în același timp îl exprimă.
Filosofiile însele, așa cum se perindă ele la suprafața istoriei, se schimbă conform funcțiilor de adâncime. Pentru că sunt întotdeauna reductibile la ele, nu pot să facă nimic din ce deja nu e presupus în discurs. Acest discurs este la rigoare reductibil el însuși la o realitate discursivă mai încăpătoare decât el, care este arhiva-discurs, adică toate lucrurile care sunt crezute, într-un fel sau altul sau chiar practicate, într-un spațiu cultural. „Cel mai mărunt discurs este prins într-o rețea de raporturi interdiscursive”, ne spune. Analiza acestei arhive-discurs – ca analiza limbii – ar putea duce la cartografierea posibilității tuturor celorlalte discursuri interne. But here's the catch: o cultură nu poate ieși niciodată în afara sa pentru a se judeca ca obiect. Ea nu se poate gândi la sine decât în termenii arhivei sale, și acești termeni funcționează pentru ea ca niște limite „absolute și fatalmente oarbe”.
Asta mi se pare că are strania consecință că poți înțelege mai bine, conform teoriei lui, etapele unui trecut lăsat în urmă decât condițiile prezentului în care încă te afli. Poate de-asta în primele capitole ale cărții spune că sarcina actuală a filosofului nu mai este decât diagnosticul prezentului. Paradoxul este că, conform teoriei sale, asta e deopotrivă o sarcină imposibil de dus la capăt. Ca să ne arate ce se petrece, filosoful trebuie să investigheze „grila sistemelor aflate efectiv în exercițiu, care îi guvernează limba, societatea, cunoștințele, dorințele și care pot astfel să-i determine gândirea înaintea chiar ca el să fi gândit”. Dacă asta înseamnă, în termeni practici, să examinezi deja-înțelesul pentru a arăta cum se construiește, atunci efortul de a-l sistematiza structuralist, cum face el aici, e parcă prea mare pentru ce obține. Filosofii pot critica societatea și fără o teorie atât de elaborată. În plus, mă întreb dacă nu cumva ce face metoda asta greșit este că te împinge să cauți profunzimi acolo unde nu există de fapt. Dacă nu cumva face realitatea mai profundă decât este.
Fotografie realizată de Michel Caicedo și preluată via Pexels.
