N-am idee câte premii o să ia Dinu Guțu. Probabil că premiile vor merge la proze călduțe, consumabile cu multă lămâie, gen Miere de Tudor Ganea – un amestec de realism magic anii ’60 cu textualism anii ’80, un kitsch accesibil care poate lăsa unora impresia că citesc „literatură bună”.

Nu că romanul lui Guțu n-ar fi și el accesibil. Doar că o face în alt stil. Și, înainte de toate, oferă ceva nou, nu digestii regurgitate de tubul istoriei literare. Dar s-o iau de la început.

Cum bine zice Adi Schiop pe coperta a patra, Intervenția „se mișcă între două lumi”: lumea băieților răi din galeria dinamovistă și lumea băieților & fetelor din SNSPA care fac surf pe spinarea birocrației europene (POSDRU-uri etc.). Ultrașii sunt vii, pe când birocrații sunt doar niște spinalizați de sistem – nu-i greu de văzut pe care-i preferă Guțu. Dar antiteza asta nu-i atât de exagerată pe cât o prezint aici. Lumea romanului este mai curând gri dpdv moral. Unii vor găsi poate discutabilă alegerea lui Guțu de a nu introduce un discurs de control pentru toate rahaturile pe care le toarnă personajele lui. Rasism, homofobie, misoginism – tot tacâmul e pus pe masă, fără ca vreun moș sfătos să apară într-un moment cheie zicând „bă băieți, nu e bine”.

Intervenția n-are o poveste de la A la Z. Cronologia evenimentelor e amestecată. Se repetă personajele, dar cam fiecare capitol testează un mediu nou: Piața Victoriei 2017, Piața Universității 2012, SNSPA, Casa Jurnalistului, Ferentari, Cluj, Chiajna, Belgrad, Chișinău ș.a. Este o radiografie excelentă a mediilor intelectuale din București. Mulți se vor recunoaște în câte-o strâmbă (deși doar Rogozanu și Schiop apar cu numele reale – mă rog, Schiop doar cu prenumele).

Nu-i o carte perfectă. Principala mea nemulțumire e că personajele, deși variate tipologic, colorate, particularizate la nivel de limbaj etc., n-au forță de frecare atunci când interacționează între ele. Fiecare își spune replica și pa. Până la urmă, romanul te face să înțelegi/ intuiești mecanismul sociologic care unifică o galerie. Dar ce se ascunde sub pielea tuturor acestor interacțiuni umane alimentate cu alcool, dragostea pentru Dinamo și machisme superficiale? De ce toți se simt atât de bine, atât de artificial de bine (dincolo de triggerul chimic)? Nimeni nu pune întrebarea lui Moromete: „Unde mergem noi, domnule?”. Și, evident, nimeni nu-i răspunde.

Principala calitate a romanului stă în vocea argotică a naratorului (care merge pe umor, furie, forță și viteză chiar și când prinde o zonă de turbulențe melancolice). Noutatea lui stă în limbajul care prinde autentic cele două lumi paralele (ultrașii și academicii), plus toate lumile cu care acestea interferează parțial. Nimeni n-a mai scris până acum la noi romane despre viața galeriilor de fotbal (cărțile lui Eugen Barbu fuseseră cu totul altceva, mitologii romantice). Și n-a urmărit conexiunile pe care aceste galerii de ultrași le au cu viața noastră banală. Dinu Guțu a făcut asta într-un roman viu, alert, plin de umor, pe care-l pot citi și universitarii, și băieții din galerie.

Dinu Guțu, „Intervenția”, Editura Polirom, 2017, 210 pag. Aici găsești un fragment din ea.