În volumul Mic tratat despre marile virtuți, André Comte-Sponville vorbește despre multe virtuți. Una dintre cele mai interesante rămâne prelgerea despre generozitate.
Nu știu dacă ați văzut cerșetori intrând în restaurante sau așteptând pe la ușile patiseriilor, dar stânjenesc ușor pe toată lumea încă dinainte să deschidă gura, fiindcă se știe deja ce urmează să ceară și încalcă, prin această cerință, logica spațiului în care se află. Logica spațiului economic este cea a acumulării și când îi ceri, să zicem, vânzătorului mâncare pe gratis, singurul mod în care ți-o poate da e să plătească de la sine, fiindcă altfel ar însemna să ia bani de la afacere. Afacerea e izolată moral, cum ar veni, prin aceea că nu concepi ușor să dai când scopul afacerii e să strângi – și să strângi contabil, măsurat, de la o zi la alta, să-ți adjudeci profiturile, să te gândești cum le reinvestești ca să obții altele etc. Logica dărniciei, în schimb, nu e rațională, în sensul că nu are o strategie. Generoșii dau de la ei pentru alții și ca urmare a unui puseu momentan sau a unei aplecări temperamentale, care se întâlnește pe undeva cu mila și compasiunea. Când dărnicia începe să aibă o strategie, spune Comte-Sponville (în binecunoscutul său tratat, pe care Univers a făcut bine să-l scoată într-o nouă ediție), devine ceva mai mult, undeva între dreptate și politică. Atunci, adică, caut să rezolv nu doar problema asta punctuală, să umplu această gaură prin acest gest întâmplător, ci să pun comunitatea ca întreg pe un calapod mai echitabil. În copilăria mea, imediat după căderea comunismului, încă se mai făcea confuzia între spațiul personal al generozității și cel economic rațional al afacerii și poate că sunt locuri în care se mai face și azi.
Dincolo de gestul individual, există strategii mai sofisticate de a crea o legătură între cele două spații, deși unele par strategii de marketing ele însele: când nu știu ce produs spune că va dona 1% din vânzări pentru lupta împotriva cancerului, a încălzirii globale, pentru fântâni în Africa etc. În cazul acesteia, e greu să nu bănuiești că invitația la generozitate nu e doar un alt mecanism care să te facă să cumperi mai mult – fiindcă dintr-odată ce cumperi nu este doar produsul în sine, ci și șansa de a fi mai bun. Cealaltă strategie, mai onorabilă, este cea a filantropiei, care are o istorie bogată în Americi și-n Occident, dar una săracă în recentul nostru sistem economic, unde tradiția actelor private de generozitate destinate prosperității comune este subțire.
Mic tratat despre marile virtuți
Pe o scară a virtuților care merge de la politețe (care încă nu este virtute) până la iubire (care este mai mult decât), Comte-Sponville plasează generozitatea pe la jumătate. O plasează printre virtuțile mari mai degrabă prin raritate. Pentru el, e la fel de rară ca dreptatea, dar, spre deosebire de ea, „generozitatea este mai subiectivă, mai singulară, mai afectivă, mai spontană, pe când dreptatea, chiar aplicată, păstrează în ea ceva mai obiectiv, mai universal, mai intelectual sau mai reflexiv”. Una vine din suflet, cealaltă din minte.
Nu e suficient pentru generozitate să fii solidar și nici neapărat să-ți fie milă. Pentru autor și eroii lui filozofici (ca Spinoza, Montaigne, Hume, pe care-i citează copios), generozitatea este o aplecare mai solară și mai implicată decât simpla simpatie. Autorul face observația interesantă că vorbim des azi despre solidaritate (cu femeile din Polonia, cu evreii, cu Primăvara Arabă etc.) fiindcă solidaritatea este o valoare mai neutră, a cărei responsabilitate este de natură declarativă: iei o poziție. Cel mai adesea, pe Facebook se expediază în schimbarea pozei de profil și-o postare. Solidaritatea ne dă impresia că am făcut ceva, dar nu e decât rar întregul lucrului ce-ar trebui făcut; ea este, pur și simplu, „afirmarea unei interdependențe” și Comte-Sponville spune că recurgem la ea fiindcă lucrurile la care ar trebui de fapt recurs, ca egalitatea sau dreptatea, sunt acum „prea mari” și nu ne vedem în stare de ele. Suntem în schimb „solidari” cu săracii, iar asta înseamnă că, la o adică, ținem cu ei, atâta vreme cât nu trebuie să facem prea mult.
Generozitatea este un pas mai mult și, spre deosebire de solidaritate, deschide drumul spre iubire, deși nu ajunge niciodată până acolo, iar dacă ar ajunge, ar înceta să existe ca atare. Pentru Comte-Sponville, a fi generos înseamnă „a dărui fără a iubi”; iubirea ar anula generozitatea prin aceea că, atâta vreme cât iubim, a renunța la noi înșine pentru obiectele iubirii noastre nu mai intră în logica pură a renunțării de sine. Orice renunțare de sine în iubire este și o formă de egoism, dacă iubirea este erotică, și o formă de datorie, dacă iubirea e înțeleasă drept caritate. Altruismul generozității umple spațiul acesta de mijloc între simpla comuniune de interese și principii, pe care o vedem în solidaritate, și implicarea sentimentală și într-o oarecare măsură oarbă a iubirii. Comte-Sponville face aici o distincție foarte inteligentă, de fapt, și care are consecințe potențial contraintuitive, căci ar însemna că nu suntem cu totul mărinimoși când suntem doar interesați și aliați cu o cauză, dar nici când ne aflăm înăuntrul celei mai aprinse afecțiuni.
Iubirea, în orice caz, te predispune aproape automat la bunătate față de obiectul ei. Dar generozitatea este mai degrabă o deschidere ubicuă a subiectului spre posibilitatea de a face bine, chiar dacă binele pe care-l face este doar întâmplător. De fapt, pentru că este o virtute deopotrivă spontană și subiectivă, generozitatea nu poate cu adevărat „să vindece lumea”, fiindcă depinde de subiect și subiectul este cât se poate de local. Oricât de mult ar da cei care-și permit să dea, un act individual nu e suficient să pună lumea pe roate, care este de altfel unul dintre lucrurile ce se pot reproșa oricărei activități filantropice: da, e bine că ați ajutat aici, dar de fapt încă există condițiile sociale din pricina cărora a fost nevoie să ajutați în primul rând.
E drept că pare lipsit de inimă să-i reproșezi celui generos că nu înțelege că problema e sistemică, în fond poate el nu e interesat de politică și nici n-o înțelege, dar a avut noroc și acum vrea să și-l împartă cu alții. La urma urmei, ce este cuceritor la dărnicie este pornirea bucuroasă, nu neapărat sistematică, de a face un bine, oricât de mic, de câte ori ai ocazia, fiindcă într-acolo te împinge pe de o parte momentul, pe de alta firea ta cea bună, care este suficient de bună, în orice caz, cât să lucreze câteodată, cum spunea Descartes, „în disprețul propriului interes”. Ea rămâne un efort, și încă unul mai operant decât solidaritatea și într-un sens poate chiar mai autentic umanist decât al iubirii.
Dincolo de asta, dacă vrei să aduci în lume ceva mai solid decât istoria faptelor tale de larghețe, trebuie lucrat un nivel mai sus: la acela al egalității și dreptății. Care e un alt fel de a spune că, de la un punct încolo, compasiunea și dărnicia nu mai sunt de ajuns și că ce trebuie este ordonarea rațională a lumii sociale după normele mai reci ale dreptății. Când ești la fundul sacului, nu poți să aștepți un act de generozitate să te salveze. Și chiar dacă ai putea, există în orice compasiune și o superioritate de poziție: întotdeauna ajuți de sus în jos și, ca să stârnească compasiune, cineva trebuie să fie, într-o oarecare măsură, „demn de milă” (cu toată ambiguitatea peiorativă pe care o observă autorul în expresie). Dreptatea ia această interacțiune personală și-o impersonalizează prin generalizare, fiindcă niciun x nu-i mai dă ceva lui y, ci întreaga comunitate dă cui are nevoie.
Comte-Sponville vorbește despre multe alte virtuți în aceste predici contemporane de ateu creștin, publicate prima oară în anii ‘90. Nu sunt toate la fel de interesante, cea mai puțin originală fiind cea despre iubire, care ocupă ultimele 100 de pagini ale cărții și trece prin locurile cunoscute (Platon, Augustin). Pare plauzibil ca o scară a virtuților să înceapă cu politețea și să se termine în caritate, deși tot mai des mi se pare că, dacă există una și dacă are un sfârșit, atunci cel mai probabil e în prietenie. În înțelegerea autorului, nici față de prietenii tăi nu poți să fii neapărat generos, fiindcă afecțiunea care condiționează prietenia e de așa natură că, atunci când le dai lor, îți dai cumva și ție. Printr-o stranie, dublă, concluzie: nu ești generos decât atunci când posibilitatea iubirii nu există. Și nu ești cu adevărat drept decât dacă lași generozitatea în urmă. Make of that what you will.
