Teatrul înregistrează o nevoie de a dramatiza proză contemporană şi a aduce astfel literatura actuală pe scenă. Curentul este încă firav la noi, doar câţiva artişti s-au încumetat să o facă şi asta datorită dorinţei de a ieşi din rotativa cu aceleaşi titluri care bântuie repertoriile teatrelor autohtone (se întâmplă ca un text, Livada de vişini, să zicem, să fie montat de cinci teatre în aceeaşi stagiune). La asta se adaugă dificultatea de a găsi piese noi (străine), dar şi numărul finit de texte bune. Tot aici, la motivaţii, intră şi afinitatea personală a regizorilor faţă de proza contemporană, în special cea locală. 

 

Termenii „local” şi „autohton” (în loc de „românesc”) apar pentru că astfel de dramatizări există şi în teatrele de alte limbi (maghiară, germnaă, idiş) şi sunt vizaţi autori români, dar şi de alte limbi, născuţi în România, chiar dacă nu mai locuiesc în prezent aici. Radu Afrim a dramatizat Tihna lui Attila Bartis la Teatrul Naţional din Târgu Mureş – Compania „Tompa Miklós (maghiară), Armin Petras a dramatizat Rugul lui György Dragomán la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, Nicoleta Lefter a dramatizat şi performat Aleargă de Ana Maria Sandu la Bucureşti (spectacol independent). Şi cu acest ultim exemplu, intră în discuţie şi estetica spectacolelor, unele dramatizări fiind folosite pentru teatru, altele servind ca material pentru performance-uri. 

 

Interior zero, romanul Laviniei Branişte, care a făcut vâlvă în 2017, atât cât poate face vâlvă o carte de ficţiune în România, a fost adaptat pentru scenă de doi scenarişti (autoarea şi Mihaela Michailov), două actriţe (Nicoleta Lefter şi Katia Pascariu) şi doi designeri sonori - ca să le zic așa (Paul Dunca şi Alex Bălă). A rezultat un spectacol de teatru într-o carcasă de performance: naraţiunea este teatrală, urmează un fir logic şi cronologic, dar expresia este eclectică şi directă, se apropie de performance. Astfel, naraţiunilor fragmentate le corespund fragmentele de personaje pe care Nicoleta Lefter le imaginează, concentrând, într-o bucată de corp, o identitate întreagă (arivistul Ursu este reprezentat de mâna cu portofelul - borsetă, doctoriţa ginecoloagă este identificată de gura acoperită de masca chirurgicală etc.). Sunt oameni fără chip, desenaţi dintr-o trăsătură, care gravitează în lumea obiectivă şi în universul subiectiv al personajului principal, Cristina. 

Aici aş face o paranteză. Scriitura contemporană, de multe ori profund subiectivă, monologată, poetic- psihologizantă, face ca textele să fie dificil de adaptat în forma clasică teatrală. Asta nu înseamnă că, de pildă, Radu Afrim sau Armin Petras nu au găsit mijloace de a exprima teatral scenariile rezultate din dramatizări, ci că unii creatori au preferat formule fie integral performative, mai apropiate de lirismul, introspecţia şi subietivismul textelor, fie hibride, mixând în diferite proporţii elemente de teatru şi de performance. Revenind la Interior o (titlul spectacolului se diferenţiază vizual de cel al cărţii), Katia Pascariu, care joacă eul narator, funcţionează performativ în contrapunct cu Nicoleta Lefter prin crearea unui singur personaj – linie, expresie a unei voci narative monologate (nu monotone), ironice şi autoironice, obosite, dar nu neapărat dezarmate. Nu ştiu dacă Cristina are rateuri,  mai degrabă aş zice că situaţiile cu care se confruntă fac parte din maturizarea ei urbană, din procesul de adecvare la realitate. Serviciul, iubirile, prieteniile, copilul, mama sunt borne pe traseul integrării ei în metropola bucureşteană, la exterior, şi în generaţia confuză, la interior. Aşa zice chiar că sunt semne (stigmate?) de dezvoltare identitară precum cele de creştere, dureroase, dar inevitabile. 

 

Lumea Cristinei (punctul zero al fricilor, speranţelor şi iubirilor) este o cușcă, jumătate club („Controlul tinereţilor noastre”), jumătate cutii de carton (garsoniera închiriată, cu lucrurile nedespachetate), pe care scenografa Gabi Albu a făcut-o funcţională şi misterioasă precum caseta unui magician, dar și sufocantă ca o celulă de detenţie. În exteriorul ei se poziţionează jumătatea masculină a spectacolului, adică Paul Dunca şi Alex Bălă, care materializează sonorităţile mentale şi afective ale Cristinei. Alex Bălă creează sunetele fricii, depresiei, negării şi dezorientării, construieşte arhitectura auditivă a individului înghiţit de marele oraş, fondul sonor al personajului. Dacă Alex este o constantă (cum e Katia - Cristina), Paul Dunca este variabila (culoarea şi accentul), cu songurile şi costumul de Snegurocica (fata de zăpadă a ruşilor, personaj de basm care l-a pus în umbră pe Moş Gerilă şi l-a anihilat pe Moş Crăciun în timpul Uniunii Sovietice). 

„Intrăm în spital şi mama e uimită că arată ca-n filme. Ea e obişnuită cu Spitalul Judeţean din Brăila, unde curge tencuiala de pe pereţi şi la toaletă sunt bălţi de urină pe jos. Asta e imaginea ei despre România, iar acum eu am adus-o într-un balon de săpun, unul în care nu e grav dacă te-mbolnăveşti aici. 

La intrare trecem printr-o farmacie ca un duty free, de o parte şi de alta a culoarului sunt rafturi cu cosmetice, apoi, mai în spate, pastile şi fiole. Miroase a produse de curăţat. E atât de strălucitor încât ai impresia că se poate muri OK şi în România.”

 

Spectacolul funcţionează pe două cupluri de performeri în oglindă, unul feminim, altul masculin, fiecare cu câte un termen constant şi altul fluctuant. Teatral, cele două cupluri îşi ajustează reciproc echilibrul, atât în interior, cât şi unul faţă de celalalt. Dramaturgic, scenariul restrânge naraţiunea din roman la câteva fire clare, schiţând deopotrivă profilul unui personaj viu, chiar dacă nu tocmai vivace, al unei generaţii dezorientate şi al unui oraş eterogen, haotic şi agresiv. Căci Capitala are şi ea un interior zero pulsatil, iar nesiguranţa Cristinei, un personaj nici strălucitor, nici anost, care încă nu s-a adaptat în Marele Oraş, se întâlneşte cu ezitările metropolei, care nu poate să se potrivească fiecărui individ. Este aici alienarea generaţională, a celor care locuiesc cu chirie, absorbiţi de corporaţii şi ameţiţi de amoruri întâmplătoare, în timp ce speranţa iubirii ideale devine tot mai slabă şi mai desuetă, a celor ce încearcă să aplice anumite reguli, principii şi obisnuinţe de viaţă într-o lume care şi-a schimbat şi îşi tot schimbă regulile, principiile şi obişnuinţele de viaţă. 

În Interior 0, depresia inadecvării la realitatea haotică a generaţiei crescute cu idealuri îşi poartă prin cluburi playlist-ul cu frici. 

 

Fotografii de Elena Găgeanu.

 

Centrul de Teatru Educaţional Replika 

Interior 0 

de Gabi Albu, Alex Bălă, Lavinia Braniște, Paul Dunca, Nicoleta Lefter, Mihaela Michailov, Katia Pascariu

 

Spectacolul se bazează pe romanul Interior zero de Lavinia Braniște.

Un proiect inițiat de Asociația ADO în parteneriat cu Centrul de Teatru Educațional Replika, cofinanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.