Dacă săptămâna trecută am recomandat trei spectacole foarte diferite din selecția FNT 2017, în a doua parte a festivalului am avut norocul să dau peste două care tratează aceeaşi temă – puterea distrugătoare a banilor. În Măcelaria lui Iov, banii sunt un instrument al băncii care corupe legăturile dintre membrii unei familii şi transformă o poveste de dragoste într-o tragedie. Iar în Camera mea frigorifică, aceiaşi bani (deghizaţi sub forma imperiului unui afacerist) adâncesc prăpastia dintre protagoniştii spectacolului.

Măcelăria lui Iov (r: Radu Afrim) – Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași

La nouă ani după ce a montat Boala Familiei M. la Timişoara, Radu Afrim se întoarce la un text al dramaturgul-regizorului-actorului Fausto Paravidino. Povestea urmăreşte decăderea unei familii – un tată (Emil Coșeru) care avea o măcelărie, o nevastă iubitoare (Tatiana Ionesi) şi doi copii (Ada Lupu şi Ionuţ Cornilă) este înghiţit de nişte datorii de care nu poate scăpa decât apelând (din nou) la bancă. Desigur, viaţa lui nu era prea roz nici înainte de încurcăturile cu banca – are o fiică bolnavă care-şi uită încet-încet viaţa, carnea nu se mai vindea –, însă avea speranţa că totul se va rezolva. Doar apariţia fiului său pragmatic, cu superioritatea bărbatului-care-ştie-cum-stă-treaba-cu-banii, îl trezeşte la realitatea sa financiară.

Înainte, însă, ca spectacolul să devină o poveste despre Bancă vs. Micul meşteşugar, vedem una atipică de dragoste între băiatul de la prăvălie şi fiica măcelarului. El îi povesteşte cât de mult a aşteptat-o (şi ne dă şi nouă nişte ancore în trecutul personajelor), iar împreună cei doi încep să plănuiască un viitor în care ea va putea să vadă din nou delfini (un laitmotiv al spectacolului). Sau, mai bine zis, delfinii care vin dintr-o amintire - acum dispărută - a fetei. 

Afrim plasează la margine, orbitând în jurul naraţiunii, personaje de comic relief, care se dovedesc mai complexe şi mai emoţionante decât te-ai aştepta de la nişte personaje-satelit caraghioase. Aici avem trei prostituate (interpretate de Horia Verdeş şi Doru Maftei în drag şi Irena Boclincă), creditate pe site-ul FNT drept „clovnul 1,2,3”. Cei trei „clovni” sunt în afara „sistemului” – nu datorează bani la bănci, nu sunt angajaţi, nu sunt integraţi în sistemul capitalist. Ei doar vin şi rod oscioarele aruncate de cei cu bani (chiar fiul măcelarului le va angaja la un moment dat). Clovnul interpretat de Horia Veriveş ne spune într-un monolog că, oricât de anti-erou îl vedem, „trebuie să mănânce”. Adică, orice s-ar întâmpla, eşti legat de natura materială a lumii (de bani). El explică astfel nota sumbră a spectacolului – nu moralitatea oamenilor e de vină, ci puterea distrugătoare a banilor.

Ca în majoritatea spectacolelor lui Afrim, partea vizuală este motivul principal pentru care Măcelăria lui Iov e spectaculos. Căsuţa simplă din mijlocul scenei, care se deschide din când în când şi ne arată măcelăria (sau „Karmangeria”, cum anunţă semnul luminos), este o zonă pentru proiecţii care fie redefinesc spaţiul, fie subliniază momentele importante. Într-unul dintre cele mai puternice, regizorul face o asociere pe traiectoria fată - femeie - maturitate sexuală - sexualizare, iar pereţii devin bucăţi de carne însângerate pulsând. 

După o pauză de trei ani de la ultimul Afrim pe care l-am văzut, unul dintre lucrurile pe care le găsesc noi (sau, mai bine zis, pe care nu le vedeam înainte) este cât de politic e sub toate estetismele – creează imagini şi subiecţi queer, feministe/işti care sunt foarte tari.

Camera mea figorifică (r: Theodor Cristian Popescu) - Teatrul „Szigligeti Színház” din Oradea

Dacă povestea lui Afrim pare sumbră, cea din Camera mea frigorifică e şi mai şi. Theodor Cristian Popescu pune în scenă unul dintre textele „autorului de spectacol” (aşa cum îi place să i se spună) Joël Pommerat. Angajaţii unui magazin se trezesc că trebuie să preia frâiele unui imperiu - un abator, o fabrică de ciment, un bar-bordel şi magazinul la care lucraseră până atunci. Toate sunt lăsate în urmă de fostul lor şef Blocq (Kardos M. Róbert) atunci când află că nu mai are mult de trăit. În centrul poveştii este Estelle (Tóth Tünde), o femeie aflată într-o relaţie abuzivă, care vorbeşte mereu în truisme pline de speranţă (înainte ca toţi să ţipe la ea că ar trebui să tacă). Ea este cea care sugerează ca echipa magazinului să facă un spectacol de teatru atunci când Blocq cere să fie rememorat de ei, în schimbul acestui imperiu.

Estelle devine măcinată de acest proces de creaţie, în vreme ce restul colectivului încearcă să ţină toate afacerile pe linia de plutire. Responsabilitatea acestor afaceri (şi a vieţilor care depind de ele) înteţeşte conflictele dintr-un colectiv care din start nu era prea bine închegat. Îşi spun că nu vor da niciun om afară, însă promisiunea banilor îi face să se scindeze – unii vor să se îmbogăţească, alţii rămân fermi pe poziţii. Cu toţii sunt însă uniţi în antipatia lor faţă de Estelle, care, zic ei, îşi pierde timpul cu acest spectacol şi îi face şi pe ei să şi-l piardă.

E drept că textul lui Pommerat e foarte împrăştiat; își pierde energia încercând să motiveze prea multe traiectorii narative – relaţia abuzivă a lui Estelle, interacţiunile ei cu un vecin care lucrează la o staţie de epurare a apei, căutărea propriei credinţe, individualizarea fiecărui membru al grupului (opt la număr), filozofările lui Blocq, cerinţele lucrătorilor de la diversele afaceri etc. Astfel, o mare parte din atenţia regizorală e investită în închegarea acestor momente destul de disparate, care ajung totuşi să se întâlnească la final. Toate scenele care la început par lipsite de sens sau inutile se dovedesc, până la urmă, importante. 

Ce mi s-a părut cel mai impresionant la spectacol este portretul personajului feminin central – o femeie abuzată, măcinată interior în mijlocul unor conflicte exterioare care o ating prea puţin. La intersecţia dintre bine şi rău, complet scindată pe dinăuntru (şi, ulterior, şi pe scenă), ea îşi găseşte supape în jurnalul ei (din care auzim pasaje recitate în voice-over) şi în acest spectacol despre viaţa lui Blocq pe care nu reuşeşte să-l termine. Fără să fie mamă sau soţie înainte de toate, aşa cum e obişnuit, Estelle este fascinantă în psihoza şi căutările ei.

***

Concluzia celor două spectacole: oamenii vor Bani. Banii sunt o chestie amorfă, care devine o instituţie (fie ea o bancă sau o afacere), dar care este compusă tot din oameni. În Măcelăria lui Iov, oamenii din spatele banilor sunt la fel de răi ca instituţia în care lucrează; în Camera mea frigorifică, oamenii din spate trebuie protejaţi. În ambele cazuri, trebuie făcute sacrificii pentru a ajunge la bani, iar ceea ce noi urmărim dramatizat timp de câteva ore sunt tocmai aceste sacrificii.

Deşi nu e neapărat cea mai neîntâlnită temă şi articularea ei nu e cea mai relatable (nu ştiu câţi dintre noi am primit patru afaceri de nicăieri sau am pierdut o măcelărie), discuţia mai mare despre bani-om-instituţie-morală este nevertheless una importantă. Te face să conştientizezi mecanismele materialismului, cât de diferit devii încercând să-ţi aperi existenţa (acel „trebuie să şi mănânci”) şi când această auto-conservare devine lăcomie. 

Puteți vedea „Măcelăria lui Iov” la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi pe 20 noiembrie, ora 19:00. „Camera mea frigorifică” nu este programat pentru noiembrie.