Proiectul volumului Cum citesc bărbații cărțile femeilor e foarte bun. Nu doar pentru că în ultima vreme s-a tot pus problema rediscutării locului ocupat de femei (scriitoare și personaje) în sistemul literar românesc – unul încă patriarhal, construit de critici în bună parte misogini.
Iată, pentru încălzire, un citat din marele G. Călinescu:
„Dacă ne reprezentăm cu ușurință pe Ovidiu contemplând visător valurile Pontului Euxin, ni se pare grotescă o femeie în aceeași postură cogitabundă. Firesc este ca, în timp ce Ovidiu privește moartea valurilor, femeia să privească pe Ovidiu”.
Și încă unul, izvorât din aceeași minte genială:
„Da, din păcate, sub un anume unghi de vedere, femeia a avut și va avea un stăpân și va dori aceasta. (…) Chiar noțiunea de violență are farmecul ei și o literatură cu femei nu s-ar putea constitui fără ea. A devenit aproape convențională situația în care femeia preferă brutalitatea bărbatului, lovirea, în locul indiferenței. Lovirea ca manifestare a mâniei virile este un semn de interes biologic și sentimental susținut”.
Ambele citate sunt reproduse în texte incluse în acest volum colectiv. Nota bene, Călinescu îi trăgea o palmă soției lui în timpul unei vizite la muzeele Vaticanului pentru că nu fusese, i se păruse lui, suficient de atentă la capodoperele expuse acolo (poate fi consultată în acest sens I. Oprişan, G. Călinescu. Spectacolul personalităţii – dialoguri adnotate, Editura Vestala, 1999).
A venit timpul ca astfel de detalii stânjenitoare (care în România nu-s deloc detalii, dimpotrivă) să fie problematizate și integrate într-o narațiune critică. Am citit în paralel minunatul volum Argonauții de Maggie Nelson (traducere de Elena Marcu, Editura Black Button Books), o carte despre fluidizarea vechilor categorii de gen. Distanța epistemică dintre cele două volume e ca de la pământ la lună. În timp ce afară se experimentează în condiții de realitate o postumanitate de tip William Gibson, noi încă îl descoperim pe Jules Verne.
Asta face proiectul volumului Cum citesc bărbații cărțile femeilor cu atât mai necesar. Ca să ardem etapele, ne trebuie carburant. Din păcate, însă, realizarea lui e foarte problematică.
În primul rând, nu pare să știe ce vrea. Nu este un volum de studii academice, deși câteva texte fac doi-trei pași într-acolo (fără însă a se canoni prea tare cu research-ul; una dintre puținele statistici prezente în volum numără cronicile publicate într-o singură revistă – „Observator cultural” – de-a lungul a doar trei luni: fără nici o corelație suplimentară, ce valoare poate avea o astfel de statistică?).
Nu este nici teoretic, nici analitic, ci mai curând undeva la mijloc – „eseistic”.
De asemenea, cartea nu are o ideologie explicită și coerentă. Deși câteva texte (în primul rând al Medeei Iancu) își asumă cu claritate o poziție feministă, altele (în primul rând contribuția lui Dan C. Mihăilescu) sunt misogine pe față. În timp ce Medeea Iancu demască „stereotipurile și sexismul”, Dan C. Mihăilescu vorbește fără nicio jenă și parcă dinadins de „natura de receptacul, de cutie de rezonanță a femininului, față de originalitatea creator-inovator-fecundatoare a bărbăției” (afirmația asta i se pare „de-o limpezime, o temeinicie și o trăinicie indiscutabile”). Tot Dan C. Mihăilescu identifică „marca feminității” prin „menstruație, graviditate și viol” – în pauzele când nu ia apărarea interdicției impuse femeilor de a vizita Muntele Athos, predicând pe nas, popește, „adevărul elementar că, în vreme ce femeile au hărăzit de la Dumnezeu darul (suprem) al nașterii, bărbaților li s-a rezervat cel puțin acest loc exclusiv(ist) al fecioriei duhovnicești, pentru care nu văd de ce ar fi invidiați”.
De ce ai oferi timp de muștiuc într-un astfel de volum unui conservator ca Dan C. Mihăilescu? Doar pentru că ai apucat să-i soliciți un text și nu ai curajul să-l respingi? Sau pentru că misoginismul e o realitate și această realitate trebuie și ea reprezentată?
Editorii volumului – Lia Faur și Șerban Axinte – nu și-au bătut capul să își explice alegerile. Efortul lor principal pare că s-a îndreptat către strângerea textelor. Partea de editare a textelor au luat-o mai piano, când nu chiar pianissimo.
Așa se face că pot fi găsite prin carte, cam la grămadă, texte autobiografice, descrieri cu pretenții de obiectivitate transindividuală, articole de gazetă, o poezie de Șerban Foarță, un interviu cu Angela Marinescu, o confesiune de cca 2000 de semne de Al. Cistelecan (scrisă parcă la mișto), o analiză școlărească a motivului „văgăunii” în romanul Exuvii de Simona Popescu, o analiză „statistică” bazată pe Goodreads și Wikipedia (unde la „marii clasici” sunt menționați, alături de Eminescu, Caragiale, Creangă, și marii clasici Gheorghe Brăescu și Theodor Râșcanu).
Nu lipsesc nici perlele. Bijuteria coroanei apare în interviul – smuls printr-o „convorbire telefonică” – cu Angela Marinescu, în care scriitoarea japoneză Sei Shōnagon e confundată cu romanul Shogun:
„femeia a început să scoată nasul sau, mă rog, creștetul capului pe deasupra apei abia de vreo sută și ceva de ani. Au existat și înainte, mă gândesc la Shogun. Există o carte splendidă scrisă de o chinezoaică (sic!), despre parfumuri, despre mirosuri, despre catifea, despre mătase” etc. etc.
Proiectul volumul e, încă o dată, foarte bun, dar ceea ce s-a obținut în urma efortului nu e nici cal, nici măgar.
Lia Faur, Șerban Axinte (coordonatori), Cum citesc bărbații cărțile femeilor, Editura Polirom, 2017, 248 p., 30 lei
