Dintre toate volumele nominalizate anul acesta la Premiul Eminescu pentru debut, cartea lui Timotei Drob a fost cea mai controversată. Multe reacții de respingere s-au oprit la folosirea manelelor ca suport artistic. Iată cum sună unul din texte, intitulat „Plângerile cocalarului”:
„Doamne te rog şi vreau să-mi răspunzi
Doar vreau să ştiu cum am ajuns aici
În clipa de față că nu mai suport
Să văd mafioţi care toţi mă vrea mort!
Cum de ai lăsat pe lume mafioţi nebuni
De ce ai lăsat tu Duamne ură-ntre Români?
Acu’ nu mai pot să las copiii la joacă
Teroarea mă-ngheaţă şi mă-ngroapă
Noaptea nu dorm, grijile m-apasă
Banii fug de mine, tre’ să vând o casă.
Mai am decât trei vile şi un mic palat
Ce-o să le las la copii când voi fi mâncat?
Unde-o să ajungă toată munca mea de-o viaţă?
Am muncit ca sclavu’ ce mă-sa pe gheaţă
Copiii mei e tot ce am mai scump pe pământ
Nu accept să rezist să îi văd plângând!
Dușmanii-mi dau târcoale, păsări răpitoare
Da’ Guţă-mi dă putere, el mă ţine tare!
Car bani în gipan, pe două motoare
Cu şalupa ruptă-n pupă, zbor către soare!
Cine n-are mintea să priceapă că e varză
Cum că ar fi mafiotu’ de pe primu’ loc
Şi invidios că n-are cum să dovedească
De ce el e un zero şi io îs cel mai bengos!”
Pentru a înțelege aceste reacții de respingere – pe care de altfel volumul chiar mizează – e nevoie de un pic de context.
Dintre toate subculturile din România postcomunistă, manelele au fost cel mai puțin recuperate în discursul artistic mainstream. Spre deosebire de rock sau grunge, intrate de mult în zonele centrale, și chiar de hip-hop, utilizat după 1989 atât de poeții optzeciști (Traian T. Coșovei), cât și de cei douămiiști (Marius Ianuș), manelele au rămas la fundul găleții. Un cântec din anii '90 al formației Timpuri Noi, „Helga”, stabilea o opoziție caracteristică între rockul elevat și maneaua inferioară prin intermediul vocii unui pușcăriaș cu gusturi primitive sugerate prin versurile „Mie-mi place maneaua și dansul, dansul din buric,/ Cât despre rock, mă frații mei, eu nu-nțeleg nimic”. În respingerea manelelor de către „lumea bună” a intrat și o doză apreciabilă de rasism. Manelele sunt asociate cu cultura romă, iar respingerea lor vehementă implică și respingerea „invaziei” acestei culturi în spațiul public; respingerea „țigăniei”, „țigănizării” și „cocalarilor” care corup gusturile înalte ale poporului român, formate, nu-i așa, în spiritul folclorului „autentic” și al fugilor lui Bach. În ultimul deceniu lucrurile s-au mai schimbat totuși. Scriitori ca Adrian Schiop (care a și scris o carte fundamentală pe subiect) au sesizat în manele un filon care poate fi exploatat: atât prin expresivitatea lui intrinsecă, cât și din perspectiva rezistenței pe care mainstream-ul culturii „respectabile” i-o opune. În ultimii ani, manelele au fost adoptate atât de hipsteri, cât și de stânga culturală. Stângiștii au găsit în ele nu doar o formă de solidarizare cu cultura romă, ci și vocea unor periferii care de cele mai multe ori nu sunt ascultate de nimeni. Deși manelele au intrat în acest circuit academic și ideologic al acceptabilității, ele nu au produs totuși influență la nivelul discursului artistic, așa cum o făcuse hip-hop-ul. Până la Timotei Drob.
În mâinile lui Drob, manelele devin un instrument politic și poetic. El preia din manele elemente de tehnică (versificație simplă), de vocabular, de retorică și de imaginar material (merțane etc.). Plus, pentru autenticitate, câteva agramatisme. Drob introduce toate aceste ingrediente într-o construcție foarte meta, în care mai scapă și ecouri din zona Nichita Stănescu sau Cărtărescu. Mircea Cărtărescu este de altfel principala referință ascunsă. În Poeme de amor (1983), el făcuse ceva nu foarte diferit de ce face acum Drob – introdusese în poezia optzecistă romanțe și cântece de petrecere, amestecând într-un kitsch asumat pe Apollinaire cu versificația agramată: „sub podul Elefterie curge Dâmboviţa/ şi dragostea mea./ aş vrea să rămân pe vecie aicişa./ să mă uit în apă şi-n gol/ şi la tramvaiele care trece domol”.
Ca și în cazul lui Cărtărescu, poezia lui Drob nu poate fi redusă la simpla parodie. Așa cum Poeme de amor sublimau nivelul parodic, și Tone de aur reinterpretează creativ manelele. Să ne întoarcem la textul reprodus înainte, „Plângerile cocalarului”. La nivelul basic, regăsim aici mizanscena tipică din manele: un șmecher își expune bogăția materială (vile, bani, gipan, dar și familia), situându-se adversativ în raport cu niște „dușmani” care îi vor răul. E o schemă bazată pe ostentație și provocare, pe care Drob o identifică și o reproduce cu ușurință. El vehiculează elementele de recuzită (bogățiile cu care se laudă personajul) într-o manieră over the top, care devine comică și conștientă de sine prin acumulare și concentrare; alternează expert zonele de agramatism („Mai am decât trei vile”) cu cele fluente gramatical, după cum alternează metaforele stângace cu cele în care accelerează expresiv („Cu şalupa ruptă-n pupă, zbor către soare”); de asemenea, în ce privește construcția, Drob virează expert la 180 de grade între începutul văicăreț-defensiv și sfârșitul care-l surprinde în plin fuleu ofensiv – vocea din poem începe prin a se plânge și sfârșește prin a amenința. De asemenea, textul mai cuprinde și o serie de triggers pentru ironia urbană, precum grafia „Duamne”: când vezi așa ceva pe Facebook, înțelegi imediat că autorul postării își semnalează ironia față de zona pioșeniei creștincioase.
Pe scurt, Timotei Drob ia forma „elementară” a manelelor și o tunează poetic. În poeme ca „Balada BMW-ului” se vede și mai limpede câți cai-putere adaugă schemei inițiale. Dar claviatura lui este mult mai largă. M-am referit până acum doar la manele pentru că ele compun nivelul cel mai provocator. Aici se blochează o bună parte din reacțiile la poezia lui Drob – lucruri de felul „suntem sătui de manele, ce mai vine și ăsta cu poezie inspirată de manele, asta nu-i poezie”. Dar astfel de reacții se opresc la niște ținte false.
După cum am spus deja, conceptul lui Drob este în aceeași măsură unul poetic și politic. Cele două merg împreună; să te oprești doar la unul dintre ele înseamnă să tai pe jumătate paharul plin. Ca și în cazul manelelor, de altfel. Nu e suficient să te referi la arta lor melodică/textuală/performativă, trebuie să te raportezi și la contextul lor social, la reacțiile rasiste pe care le provoacă, dar și la valorile pe care le blendează: acolo intră și violență, și sexism, și clasism. Drob folosește manelele cât se poate de dialectic: utilizează forma lor pentru a-i sâcâi pe rasiștii care reacționează negativ la orice ține de manele, dar instrumentează critic conținutul lor împotriva valorilor – sexiste, mercantile – vehiculate adesea de acest conținut.
La nivel politic (care nu este mai puțin important decât cel poetic), Tone de aur își propune nici mai mult nici mai puțin decât agresarea clișeelor idilice din zona familie tradiționale. Drob are o consecventă agendă progresistă; potrivit autoprezentării de pe clapeta volumului, el s-a manifestat ca grafician la „o serie de zinuri și publicații obscure de bandă desenată «alternativă», postanarhosindicalistă. Acest efort de a trezi conștiința de clasă a generației sale lamentabile prin mântuire ieftină și figurativă a eșuat – fără a-și împlini, astfel, potențialul creativ – într-un mic mieunat tânguitor”.
Drob identifică următoarele zone de atac în celula familiei tradiționale, sau mai bine zis în celula ideologiei reacționare a familiei tradiționale: rasism, sexism, naționalism și bigotism. Ele se regăsesc în cele trei secțiuni ale volumul, intitulate „Valori tradiționale”, „Băiatul tradițional” și „Raiul tradițional”.
Pentru a demasca rasismul provocându-l să iasă din bârlog, Drob utilizează ca suport, cum am arătat deja, forma manelei.
Sexismul este problematizat în texte precum „Hai cu mine fă”, în care diverși băieți își celebrează machismul:
„Fă, hai fă
suge-o cu tot ce ai
acadeaua aia de cireşe
am luat-o din ultimii noştri bani
fă ultimii bani, fă
erau mai mult ai tăi, fă
ştii să strângi cumva
ştii să munceşti
nu mă lăsa pe stradă, suge-o cu tot ce ai
hai să câştigăm bani,
suge acadeaua dacă nu îţi pasă
ridică o mână dacă nu îţi pasă
una ţine-o jos
apropie acadeaua
la buza sufletului tău”
Naționalismul apare în „E ziua națională”.
Bigotismul în „Mai multă credință nu strică”:
„Descalecă bicicleta ergonomică din sufragerie
mergi şi votează cu domnul oştirilor.
Scoală-te şi mergi, aleargă bucuros pentru victoria drepţilor
Bucură-te pentru că eşti de partea celui fără de milă!
Nu uita mila cu care salvatorul te-a scos din patimile tale democratice
nu uita că mâna sa întinsă te-a scos din piştelniţa drepturilor universale:
acum eşti drept alături de cei drepţi, drept prin darul său, al Celui Drept
nu te mai îngrijora, nu te teme acum, nimeni nu o să te poată da în gât.
întrecerea asta o să se termine urât pentru pierzători,
bucură-te pentru că domnul tău nu pierde niciodată!
Numele domnului câştigă toate cursele
Toţi banii din univers sunt ai lui,
acoperiţi de aurul gloriei sale nesătule.
Cântă cântări de laudă pentru domnul tău, vierme!”
După cum se vede din ultimul text, ofensiva lui Drob nu se limitează la instrumentalizarea limbajului din zona culturilor urbane marginale, ci atacă și zona hipster-corporate a băieților cu bani care amestecă limbajul motivațional neoliberal cu rugăciuni adresate unui Dumnezeu bling-bling.
Câte poeme în Tone de aur, atâtea voci. Și câte voci, atâtea măști pe care Drob le schimbă cu ușurință. E o poezie postironică, un show meta supraetajat, comic și amar, imersiv și entertaining, briliant stilistic și exploziv ideologic, în care intră enșpe niveluri de apropouri, de manevre micropolitice, de subtexte și intertexte. L-am citit și recitit în buclă și o s-o mai țin așa o vreme.
Fotografie principală de Lisa Fotios, via Pexels
