Primul semn a fost „On Hold”, lansat spre sfârșitul lui 2016: ping-pongul vocal e tot acolo, basul grav la fel, iar combinația dintre R&B-ul contemporan și indie pop constituie în continuare fundația cântecului. Dar copiii neo-goth apăruți de nicăieri în 2009 se joacă mai nou cu sintetizatoarele nouăzeciste și cu sampling-ul (tehnică brevetată de hip-hop: împrumută o frază minusculă, o progresie sau un riff și întoarce-le pe dos), ba chiar – tulai! – filmează un clip năucit de soarele texan în care se dau huța într-un cărucior de supermarket.

Tot așa și cu „I Dare You”, care, după standardele The xx, e ghiduș de-a dreptul. Declarația de intenție e totuși cât se poate de limpede încă din deschiderea noului album, I See You: „Dangerous” pornește cu alămuri care chiuie surprinzător și care, mai la vale, se transformă în „cârligul” piesei, iar ritmul frânt, stenografic, aduce mai degrabă a buluceala rave de odinioară decât a melancolia acestui început de mileniu, cu care ne familiarizaserăm grație precedentelor xx și Coexist. Până și versurile („You are dangerous, but I don’t care/I’m goin’ to pretend that I don’t care”) dau de înțeles că apetitul pentru excursii riscante e mai ridicat decât de obicei.

“De vină” pentru noul sound The xx pare să fie în primul rând producătorul Jamie Smith, care a profitat de pauza dintre Coexist și acest album ca să-și facă un foarte bun renume de DJ, să colaboreze cu o legendă (Gil-Scott Heron) și să trântească unul dintre cele mai interesante albume din 2015, In Colour. Nu de puține ori ai impresia că I See You e continuarea firească a unor Gosh sau All Under One Roof Raving.

Însă ar fi nedrept și incorect să vezi în această evoluție un soi de mini-dictatură a omului („Ori faceți cum zic eu, ori pa și pusi”). Dimpotrivă, chiar: arhitectura fonică minimalistă a omului e în continuare dublată de vocile calde ale lui Romy Croft și Oliver Sim și de instrumentele acestora. E, de fapt, platforma pe care cei doi își investighează relațiile, spaimele și plăcerile: confortul debutului, care părea să fi fost produs într-un dormitor înghesuit și anonim, nu mai e garantat – le place, nu le place, The xx sunt siliți să-și accepte noul statut.

Nu numai că reușesc în mod exemplar, dar și îmbunătățesc un sound imitat deja cu insistență în mainstream. Vezi „Say Something Loving”, care face în mai puțin de 30 de secunde ceea ce alții nu reușesc într-o carieră întreagă: pune laolaltă un sample-avertisment („Before It Slips Away”), o chitară new wave parcă abia atinsă și o implorație demnă de alde Morrissey în vremurile lui bune („Say something loving/I just don’t re-mem-ber/The thrill of/Affection”) și, fără ca măcar să-ți fi dat seama, te face zdrențe. Cam tot așa funcționează „Lips”, pe muchia dintre șantajul sentimental și onestitatea fără limite („Just your love/Just your shadow/Just your voice/And my soul”).

Pe durata celor mai puțin de 40 de minute ale sale, I See You e, de asemenea, un masterclass de producție (iar în această privință, într-adevăr, meritul este în primul rând al lui Jamie Smith). Cu multe lucruri a fost comparată muzica The xx, dar aș zice că, în cele mai bune momente ale sale, ea aduce a tablouri pointiliste – toate minusculele părți componente sunt la vedere și nu par cine știe ce, dar fă un pas-doi în spate și întregul îți taie răsuflarea. Din două synth-uri, trei note și-un un strop de voce ies adevărate capodopere despre înstrăinare („A Violent Noise”), fragilitate („Test Me”, „Replica”) sau curaj: „Performance”, unul dintre cele mai puternice cântece pe care le-au scris vreodată, adaugă inventarului de sunete familiare puse în contexte insolite câteva corzi care-l propulsează pe Jamie direct în categoria compozitorilor contemporani.

Odată cu nou-găsita încredere în sine și cu inevitabila maturizare (se apropie cu toții de 30 de ani și au constatat că a sta de vorbă cu presa nu e chiar cel mai mare chin din lume, The xx întăresc cu acest excepțional album și statutul unui tot mai influent grup de muzicieni britanici, din care mai fac parte James Blake, Burial sau FKA Twigs - din multe puncte de vedere, ce fac ei seamănă cu ceea ce făcea Sfânta Treime Bristoliană (Massive Attack, Tricky, Portishead) în anii ‘90. Le identifici repede influența în schelălăielile neconvingătoare ale unor cópii precum Chet Faker sau The Chainsmokers și nu-și poți reține un zîmbet sardonic: parc-am mai auzit asta undeva, dar suna mult mai bine!

Fotografie principală de Torre Hallas, via NPR