Väterliteratur — „literatura taților”. Termenul se referă la romanele scrise de autorii celei de-a doua generații de după Holocaust. Sunt textele copiilor ai căror părinți au fost implicați, fie ca victime, fie ca făptași, în genocidul evreilor. Romanul Sunt oare un călău? (Polirom, 2022) al Liliei Calancea reprezintă o variantă est-europeană a unei astfel de proze. Regăsim aici o față prea puțin cunoscută a ocupației naziste: masacrul din Treblinka. Dar proiectul ridică o problemă și mai delicată: cum se mai poate vorbi, astăzi, despre moștenirea traumatică a secolului XX?
La începutul anului 2022, am primit un colet de la editura Polirom cu un exemplar din cel mai nou roman al Liliei Calancea, Sunt oare un călău?. N-am să mint, numele autoarei a fost o enigmă pentru mine. M-am informat și am aflat că Lilia Calancea este o scriitoare (și bloggeriță) destul de cunoscută în Republica Moldova. Mai mult, din 2003 încoace, Calancea locuiește în Bruxelles — așadar, vorbim de o autoare cu o perspectivă transnațională relevantă. Până în prezent, a publicat trei cărți: Regina nopții (Pontos, 2004), Sub Constelația Lyrei (arc, 2017) și Bocete de nuntă (Arc, 2019). Motivul pentru care aceste volume nu au ajuns la mine — în afară, desigur, de propria mea ignoranță — este faptul că distribuția acestor edituri este limitată la spațiul basarabean. E cazul mai multor edituri de peste Prut, unde Cartier — editura lui Emilian Gălaicu-Păun — reprezintă cel mai fericit dintre cazuri. Acest gând mă face să mă întreb dacă dialogul dintre cele două culturi vecine este atât de fertil pe cât ne-ar plăcea să credem. De fapt, sunt puține cazuri de autori care reușesc să iasă în față în peisajul literar românesc; Tatiana Țîbuleac, Vasile Ernu sau frații Vakulovski sunt primele nume care îmi vin în minte. Cu cât a trecut timpul, din ianuarie până acum, am observat că nici romanul Liliei Calancea nu a reușit să se impună foarte tare în atenția publicului românesc. M-am întrebat, pe bună dreptate, de ce. Sunt oare un călău? este — iar asta s-ar putea să intimideze unii cititori — un roman istoric cutremurător, care pune în lumină istoria zbuciumată a Estului. Într-o epocă a naționalismelor de cele mai diverse tipuri și cu respirația amenințătoare a Rusiei imperialiste în ceafă, ar trebui să fim mai atenți la aceste narațiuni ce ridică problematici politice grave. Probabil că un motiv al reacțiilor reduse din mediul online românesc este lipsa de priză a literaturii basarabene (excepție făcând, cum am zis, unele vârfuri). Un altul, cred eu, ține de form(ul)a romanului — sau, mai bine zis, de convenția lui.
Prin urmare, construcția povestirii funcționează după metoda „manuscrisului găsit”. Margarita Kostenko, o fată cu origini ucrainiene din Republica Moldova, găsește, după moartea părinților, două caiete: primul conține un jurnal „la patru mâini”, scris de mama și tatăl ei, în timp ce al doilea conține o serie de poezii semnate de un poet evreu, scrise sub pseudonimul „Kalinka”. Ceea ce găsește în primul caiet o zdruncină pe Margarita („M-a făcut să vomit. Am fugit la baie”) — o fotografie din interiorul lagărului de exterminare din Treblinka, cu un grup de gardieni aflați în fața unei mulțimi de cadavre; iar printre SS-iști se află însuși tatăl ei.
Jurnalul propriu-zis conține mărturia celor doi soți, care s-au cunoscut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un adevăr istoric sinistru și verosimil documentat iese la iveală. Treblinka, deși un spațiu mai puțin cunoscut, a reprezentat un lagăr poate la fel de groaznic ca Auschwitz — autoarea afirmă într-un interviu că este vorba de o sumă de „circa 900.000 de suflete (cifrele se schimbă în funcție de sursă) în doar 13 luni”. Mai mult, cea mai mare parte din gardienii implicați în genocidul evreilor din Treblinka au fost ucrainieni. Cartea ridică o problemă majoră a memoriei istorice: cum ne amintim de crimele la care am fost făptași, ca est-europeni, în timpul expansiunii Axei? Aceste locuri ascund și astăzi o crimă ireparabilă, descrisă atât de detaliat în paginile romanului încât cititorul, pus în fața grotescului, nu îl mai poate ignora. Astfel, romanul urmărește tensiunea morală construită în cele două dimensiuni ale textului: perspectiva Margaritei, ce nu poate accepta atrocitatea ce o leagă atât de intim de propriul sânge (fapt ce o determină, în incipit, să refuze să mai facă copii), și cea a părinților — al tatălui măcinat (dar nu scuzat) de propria vină și de soția sa milostivă (și complice). În aceste paradoxuri stă toată forța romanului.
Totuși, revin la problema convenției. Este dificil — dacă nu chiar imposibil — să scrii atât de „direct” despre evenimente dureroase și îndepărtate fără să le contaminezi, în același timp, cu acea brumă de falsificare pe care o oferă, de obicei, literatura. Cu alte cuvinte, este greu să nu transformi suferința în marfă. În cărțile de Väterliteratur, trauma istorică este retrăită prin proximitatea temporală și biografică. În Sunt oare un călău?, singura mediere dintre prezent și istorie stă exclusiv în tehnica naratologică menționată anterior — oscilația dintre fragmentele de jurnal și perspectiva fiicei. Consider că această mediere nu este de ajuns. Ce aș fi cerut de la Lilia Calancea ar fi mai multă conștiință literară și artistică. Nu în sensul în care autoarea ar fi făcut bine să „scrie mai bine” — romanul, până la urmă, este impecabil realizat, cu concizie și eleganță. Doar că, în această epocă globalizată și postmodernă, suntem constant bombardați cu imagini ale suferinței de toate felurile: într-atât de mult încât am ajuns să fim desensibilizați în fața istoriei materiale. Provocarea artei este de a găsi noi metode de a vorbi despre adevăr. Acest lucru se poate face nu prin reprezentarea directă a acestuia (ca în mărturiile lui Kostenko), ce poate fi mai degrabă ineficientă, ci prin problematizarea istoriei prin intermediul formei. Am să dau două exemple. Primul dintre ele este filmul lui Radu Jude din 2018, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, care explorează trecutul legionar al României printr-o punere în abis ironică, în care reconstituirea pogromului de la Odessa scoate la iveală impulsuri fasciste actuale. Al doilea este romanul Sonia ridică mâna al Laviniei Braniște din 2021, care pune în scenă însăși transformarea comunismului în comoditate prin realizarea unui film senzaționalist despre Zoia Ceaușescu. Atât Jude, cât și Braniște vorbesc nu despre trecut, cât despre prezentul dinamic și bulversant în care trăim. E tot ce poate face mai bine, până la urmă, un roman istoric.
Din păcate, Lilia Calancea reușește să îndeplinească acest deziderat doar în cele câteva pagini din Epilog, în care un dialog eliptic între Margarita și fiul ei scoate la iveală pornirile proto-fasciste ale băiatului. Acest fapt o îngrijorează pe mamă: „Dacă nu crezi că naționalismul e o formă de degradare, n-ai decât să te privești în oglindă”. Cu o mai mare insistență asupra acestei noi generații, apărute din neant pe ultima sută de metri, efectul romanului ar fi fost cu siguranță altul. Dar, în forma de acum, Sunt oare un călău? rămâne un proiect ușor grăbit, ce are meritul de a fi găsit o temă importantă.
Imagine principală: Memorialul de la Treblinka, Polonia, via Pixabay
