În general, avem impresia că marile teme cer forme serioase și pline de grandoare. Mai mult, ne-am gândi că moartea este cea mai gravă dintre ele. Toți autorii au încercat să traducă melancolia și anxietatea înaintării în vârstă într-un fel sau altul. În ultimul său volum de poezie, Simona Popescu a găsit, poate, cea mai cinstită metodă: în tăcere, privind mai mult în jur decât în interior. Întorcându-se la ecourile dezinteresate ale copilăriei, Cartea plantelor și animalelor (Nemira, 2021) reprezintă o documentare terapeutică a efemerității.
Introducerile sunt de prisos pentru scriitori ca Simona Popescu. Fie că suntem sau nu la curent cu ce se întâmplă în literatura locală contemporană, majoritatea dintre noi o cunoaștem: dacă nu datorită volumelor de poezie, atunci din romanul Exuvii (1997) sau, cel puțin, de prin numeroasele fragmente incluse în mai toate manualele de limba și literatura română. Acest lucru atestă un fapt rar întâlnit în câmpul artistic din România: autoarea reușește să capteze frecvențele mai multor categorii de public, de diferite vârste și din varii sfere de interes. Fenomenul este cu atât mai impresionant cu cât aici nu este vorba despre o literatură pop, comună și digerabilă. Miza autoarei este asemănătoare cu cea a postmoderniștilor români din anii ‘80: realizarea unei opere care să adune autobiografia și literatura, viața și arta într-un tot unitar — așadar, este vorba despre un proiect ambițios, care cere o imersare atentă a cititorului în universul personalizat al scriitorului (a se vedea cazurile lui Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu ș.a.). Debutând în 1990 cu volumul de poezii Xilofonul și alte poeme, autoarea a ceea ce părea a fi o formă de optzecism întârziat a făcut, în cele din urmă, salturi uriașe în fața altor colegi de generație. În Juventus (1994) și Juventus și alte poeme (2004) întâlnim deja o voce carismatică, ludică și, mai important, recognoscibilă. În 2021, toate aceste proiecte lirice (sau „exuvii” bibliografice, ca să păstrăm metafora centrală a operei autoarei) au fost colectate în Opera poetică și publicate la editura Rocart. Totodată, în 2021 a apărut și volumul Cartea plantelor și animalelor.
Despre cele două apariții editoriale se poate spune că marchează, împreună, o breșă în proiectul mai larg al Simonei Popescu: gestului integrator din prima carte i se suprapune impulsul diferențiator din ultima. Mai exact, tot ce era autobiografic și narativ este adunat și pus deoparte în antologie, pentru a fi surclasat, în cele din urmă, de un nou volum aproape la fel de amplu și complex ca Opera poetică. Acesta conturează o direcție surprinzătoare. Simona Popescu reușește să se reinventeze într-un punct neașteptat al carierei sale, al cărei traseu promitea nu demult o unitate tematică previzibilă. De data aceasta, poeta a pornit la drum cu gândul de a submina însăși rețeta care a consacrat-o. Dacă Popescu se ancora înainte cu toată siguranța în memoria individuală, forța cărții de față provine din starea de depersonalizare și din golirea textului, pe cât posibil, de orice conținut biografic: „Salvator e Impersonalul! — asta / altădată în ruptul capului n-ai fi spus”. Pornind de la versul lui William Carlos Williams din Paterson, „No Ideas but in Things”, Cartea plantelor și animalelor vizează, în felul ei, o depășire a individualității și a antropocentrismului. În acest punct, autoarea este chiar mai apropiată de unii poeți postdouămiiști (de exemplu, Gabi Eftimie, Cosmina Moroșan, Andrei Doboș sau Vlad Moldovan) decât de propriii congeneri. Într-un mod similar cu al celor dintâi, dar urmând o cu totul altă logică, viața interioară a personajului din Cartea plantelor și animalelor nu mai e legată de vreo istorie personală, ci de fiecare ecosistem cu care acesta intră în contact — fie direct, prin plimbări solitare în natură, fie mediat, prin prisma artelor sau a mass media. Chiar și când biograficul își face simțită prezența, în poeme precum „Florăria Codlea” sau „Corcodușul roșu și…”, non-umanul este, în final, protagonistul.
„Cartea plantelor” și „Cartea animalelor” sunt cele două jumătăți ale volumului, fiecare dedicat câte unui regn biotic. Cu toate acestea, n-ar trebui să ne grăbim să vorbim despre ecopoetică sau postumanism. Proiectul se folosește de aceste elemente într-o cheie strict simbolică: poeta creează un „cod” cât se poate de subiectiv al naturii. De fapt, întrebarea este, ce ne spune acest limbaj? În ciuda aparenței solare a majorității textelor („Retras în umbră / cum îți stă bine / totul pare fără de sfîrșit / și preț de o clipă / desăvîrșit”), imaginarul nu este nici pe departe unul romantic sau idilic: „eu rămân ce-am fost — / trans-melanchoolic / și opus lui / bucolic”. În realitate, temele de substrat sunt mult mai sumbre. Cartea… este o meditație tulburătoare despre bătrânețe și moarte. Evident, există o euforie copilărească în instantaneele pe care le descrie Simona Popescu. Avalanșele de rime și calambururi, asocierile spontane sau ramificările în note de subsol scot la suprafață un caleidoscop colorat al vieții, unde „chiar și cea mai mică zooidă vrea / să trăiască viața sa / de zooidă”. Însă, în ciuda acestora, suprafața luminoasă este bruiată din loc în loc de o luciditate rece: „Ce liniște pe lume, ce seninătate! // Totu-i pe dedesubt sfîșiere și monstruozitate”, „Bătrânețea e un animal mare / ne înghite pe fiecare”, „pe care nu poți să le descrii / decît pe-ndelete-ntr-o carte / desfășurată pînă la moa…”. Interesant este că autoarea refuză să se complacă în adâncimi poetice pline de „metaforică jelanie”, preferând să găsească o soluție exterioară: „Prin floare sau mai știu eu ce viețuitoare / a se-nțelege / orice poate să dezlege / farmecele rele făcute ție / fără să vrei / de tine”. Astfel, funcția terapeutică a poeziei devine vizibilă mai ales în modul în care aceste teme existențiale grave se instaurează printr-o perspectivă vitală, naivistă. După Juventus și Exuvii, o astfel de schimbare de macaz este admirabilă.
Desigur, formula nu este lipsită de hibe, dar ele țin mai degrabă de formarea autoarei decât de realizare. Deși suntem departe de formula tipică a optzecismului, ne aflăm în plin postmodernism. În primul rând, literatura este, în continuare, principalul referent al volumului. De la înțelegerea poeziei ca „Logică a Viului” până la alegoria „cărții ca grădină”, toate dau efectul — obositor de la un punct — al unei literaturi care vorbește numai despre sine. În al doilea rând, există o obsesie pentru extinderea virtuală a textului prin alte medii, în special tablouri și albume de muzică (a se vedea și secțiunea cu „Mulțumiri”). Deși ideea unei potențiale cărți cu „zeci de QR coduri” este simpatică, încărcarea tendențioasă cu trimiteri culturale distrage atenția de la firul central al volumului. În al treilea rând, deși memoria este o temă importantă a proiectului, se pare că timpul e o axă absentă: poemele schițează spații, peisaje sau imagini. Fredric Jameson argumentează că postmodernismul, punând mai mult preț pe spațialitate, ajunge în cele din urmă să abolească simțul istoric. Proiecția asocială și fără repere din volumul Simonei Popescu nu face decât să dovedească acest lucru.
Dar miza era, oricum, alta: cea de a oferi un spațiu imaginar de liniște și refacere interioară. Pentru ce-și propune, Cartea plantelor și animalelor câștigă pariul cu lejeritate. Mai mult, privită în contextul generației lui Popescu, e o gură de aer proaspăt, deschizătoare de drumuri.
Imagine principală: „Message biblique”, Marc Chagall (detaliu). Fotografie de Rokus Cornelis via Wikimedia Commons
