Unde mai găsești poezie? Într-o cutie de chibrituri, într-o talpă de pantof. Oriunde, ar spune regizorul Jim Jarmusch. Important e să privești. În Paterson, cel mai nou film al său, care intră mâine în cinema, până și rutina unui șofer de autobuz se transformă într-o formă poetică de a vedea lumea. Paterson, care se numește la fel ca orașul din New Jersey unde locuiește, e un personaj tipic jarmuschian - un om foarte obișnuit, aproape șters, cu un program zilnic brici, de la care nu se abate nici măcar milimetric. În această programare matematică, însă, își face timp să scrie poeme într-un carnețel oldschool, chiar și la volanul autobuzului pe care-l conduce. Paterson citește William Carlos Williams, e fan Emily Dickinson și trăiește o idilă ca a lui Petrarca: iubita lui, Laura, e o Galatea excentrică, care redecorează zilnic apartamentul cu tot felul de forme alb-negru.

Paterson e un fost pușcaș-marin (deci e obișnuit cu ordinea, cu o anumită ținută reținută - de aici expresia neutră, soldățească), numai că rigoarea desuetă a vieții sale de acum e la antipodul celei militărești din trecut. Rămâne cu seriozitatea, gesturile lui nu se mai desfășoară pe repede-înainte, însă își ia timp să crească, să observe („respiră poezie”, spune la un moment dat). Simultan, când datoria civică i-o cere (autobuzul are o defecțiune electrică, un bărbat înarmat amenință un bar), Paterson se transformă subit într-un Superman provincial și salvează situația.

Într-un fel, Laura e opusul ordinii lui Paterson: e spontană, în fiecare zi se reapucă cu bucurie de alt hobby (care speră c-o să-i aducă celebritatea). Viața lor e absolut banală: seninătatea cuplului e aproape extraterestră pe lângă viața care se desfășoară în apropierea sa (oamenii se ceartă, au probleme și ieșiri dramatice à la Romeo și Julieta). Singurul conflict al lui Paterson e unul mocnit, cu câinele Laurei, dar nici el n-are în final urmări dramatice. Poezia șoferului de autobuz se naște dintr-o sevă a rutinei și a banalității, în forme atât de simple, încât pare să împrumute din când în când ochii curioși ai unui copil care abia acum descoperă răsăritul.

Filmul e dispus în 7 capitole, și fiecare corespunde unei zile din viața protagonistului - aceste zile se repetă cu precizie, cu mici glitch-uri. Toate conflictele/devierile de la programul inițial sunt, însă, minore, se rezolvă imediat, iar criminalitatea orașului e, de fapt, inexistentă: un rapper își găsește inspirația cântând în fața unei mașini de spălat din cartier, grupuri de gangsteri locali opresc mașina ca să admire un cățel. Această repetiție se regăsește și la nivelul decupajului, cu numeroase încadraturi recurente (asemănător cu Groundhog Day, de pildă), supra-impresiuni care oferă un efect kitsch, dublate de ilustrațiile efective ale poemelor lui Paterson, pe care le și rostește într-un voice-over. Tonul ludic al filmului e dat și de un permanent joc de cuvinte: ca o odă adusă numelui poetului modernist William Carlos Williams, totul este simetric (de aici și trimiteri la Wes Anderson, inclusiv printr-un cameo al celor doi puști din Moonrise Kingdom), orice formă are cel puțin o dublură. Similar, primul poem al lui Paterson din film e un poem despre chibrituri (matches), care în limba engleză poate însemna și „perechi”. Până și alegerea lui Adam Driver în rolul unui șofer de autobuz reprezintă un joc de cuvinte, iar numele filmului (și al orașului) rimează într-un fel cu patterns (tipare). În universul ăsta, fiecare obiect poate fi multiplicat ușor; cu atât e mai ironic faptul că Paterson amână la infinit xeroxarea poemelor sale (de parcă n-ar fi putut fi la fel de bine fotografiate cu telefonul?), rămase într-un unic exemplar.

De altfel, lumea pare să fie o emanație a imaginației lui Paterson, o lume creată pentru el. Recurența cameo-urilor cu perechile de gemeni nu e nimic altceva decât o plăsmuire, străzile sunt întotdeauna aerisite și pustii, și cu toate că registrul e unul realist, Jarmusch propune o lume onirică, în care s-ar fi putut strecura la fel de bine și un elefant zburător. Acest lucru nu se întâmplă pentru că Paterson însuși e mult prea down-to-earth, iar visele lui sunt profund ancorate în cotidian. De aici și simplitatea cu care privește lumea: poezia nu se naște întotdeauna din suferință și neajunsuri existențiale, ci și dintr-o bucurie ingenuă. Ceea ce mi-a adus aminte de cuvintele lui Menon din Dialogurile lui Platon: „virtutea este iubirea lucrurilor frumoase”.