Alegând să decupeze doar relațiile dintre puținele sale personaje, Sally Rooney evită să ne țină lecții despre realitatea dură din jur. Dimpotrivă, reflectorul cade peste „indulgențe”: peste relațiile ciudate care se dezvoltă pe acest fundal. O caracteristică a generației mileniale este tocmai această uniformizare a obiceiurilor și aspirațiilor, în ciuda – sau poate chiar datorită – diferențelor economice. Al treilea roman al său, Lume frumoasă, unde ești? (tradus în acest an de Mihaela Buruiană la editura Curtea Veche), este construit peste această radiografie în mișcare.
Se dau patru personaje principale, ale căror relații sunt, din mai multe unghiuri, simetrice. Pe de o parte, îi avem pe Alice Kelleher, o autoare irlandeză faimoasă, mutată recent în Statele Unite, și pe Felix Brady, un membru al precariatului occidental, muncitor într-un depozit dintr-un oraș mic din provincia americană. După ce s-au cunoscut pe Tinder, relația lor se dovedește a fi una capricioasă: tatonările erotice le sunt întrerupte de atacuri malițioase și jocuri de putere, parțial determinate de diferența de clasă și de educație. Dificil este și raportul personajelor aflate pe cealaltă parte a Atlanticului. Eileen Lydon locuiește în Dublin și muncește (pe bani puțini) în redacția unei reviste literare fără mare recunoaștere culturală. În urma unei încercări de a depăși traumele unei căsnicii eșuate, Lydon se (re)îndrăgostește de prietenul ei cel mai bun: Simon Costigan, un tânăr progresist, catolic și cu un real succes profesional, ce lucrează la un centru de ajutor pentru refugiați. Relația le este îngreunată de istoricul complicat al celor două personaje, astfel încât fiecare apropiere este însoțită, într-un joc frustrant al indeciziei, de câte o retragere.
Lume frumoasă, unde ești?
O altă formă de simetrie este cea dintre personajele de același gen. Prietenia dintre Alice și Eileen este centrală în desfășurarea și organizarea acțiunii. Fiecare capitol scris la persoana a III-a intră în contrapunct cu câte un e-mail aparținând uneia dintre cele două prietene, în care sunt discutate mai multe subiecte, aparent aleatorii: celebritatea în lumea literară, credința în Dumnezeu, limitările culturale ale sexualității, problema esteticului în secolul al XXI-lea sau colapsul Epocii bronzului. Un discurs de suprafață al crizei capitalismului târziu însoțește fiecare rând scris de Kelleher și Lydon, dar imaginea acestei crize în viața de zi cu zi este trecută prin prea multe filtre ca să mai poată fi dedusă. Pe cealaltă parte, relația dintre Felix și Simon se cristalizează abia la finalul poveștii, fiind mai puțin intelectualizată. Din contra, raportul lor are rol de clarificare afectivă. Întâlnirea celor doi duce, de fapt, la cristalizarea relațiilor heterosexuale din roman.
O a treia formă de simetrie este mai puțin evidentă și are mai degrabă loc – dacă ar fi să ne imaginăm acest „pătrat amoros” într-o formă grafică – pe „diagonală”. Astfel, Felix Brady se află pe aceeași axă a precarității cu Eileen Lydon, în timp ce Alice Kelleher este mai apropiată de Simon Costigan. Cu toate acestea, diferențele de clasă sunt, în mare parte, puse între paranteze. Se poate spune că ideea de „clasă” este demontată în cadrul acestei narațiuni? Nu neapărat. Un răspuns posibil este lansat cu sarcasm de către Eileen: „Mda, dacă muncești nu înseamnă că faci parte din clasa muncitoare. Dacă îți cheltui jumătate din salariu pe chirie, dacă nu deții nimic, dacă ești exploatat de șeful tău, nimic din toate astea nu înseamnă să faci parte din clasa muncitoare, corect? Și atunci de ce e nevoie? De un anumit accent, asta e?”. Într-adevăr, asocierea banală a precariatului cu sărăcia sau cu munca fordistă nu mai este funcțională – nu în Vest, cel puțin. În acest context al relativizării claselor, apropieri precum cele dintre Kelleher și Brady sau dintre Costigan și Lydon nu mai pot fi descrise printr-o logică a diferenței. Toate aceste personaje călătoresc, citesc cărți relevante, poartă discuții inteligente sau consumă droguri cu scop recreativ.
Cu toate acestea, transgresiunile din viața lor personală (prin sex, dragoste, prietenie, artă ș.a.) mută imperceptibil atenția de la macro la micro. Această „ignoranță” nu este pictată în culori tragice, nici măcar negative: ea se instalează natural în viața indivizilor, la fel de ușor ca poziționările de stânga sau pasiunile avangardiste. Din acest punct de vedere, Sally Rooney este una dintre vocile simptomatice ale generației mileniale. Este impresionantă claritatea și perspicacitatea prin care autoarea irlandeză a reușit să pună în scenă, atât în Lume frumoasă…, cât și în romane deja iconice precum Conversations with Friends (2017) și Normal People (2018), inconsistențele delicate din intimitatea unei generații născute în umbra culturii pop și a relativismelor. Într-adevăr, ne aflăm într-un discurs al crizei, doar că nu unul clar. Pe de o parte, criza capătă, pentru scriitori publicați în primele decenii ale secolului al XXI-lea, nuanțe mai palpabile și mai îngrijorătoare ca niciodată – este vorba despre o criză a lumii sociale, unde neocapitalismul face casă bună cu cele mai agresive forme de reacționarism: „[P]iețele nu păstrează nimic, ci înghit toate aspectele unui peisaj social existent și le excretează, lipsite de sens și memorie, ca tranzacții. Ce ar putea fi «conservator» la un astfel de proces? Dar mă gândesc și că ideea de «conservatorism» în sine este falsă, pentru că nimic nu poate fi conservat, ca atare – adică timpul se mișcă într-o singură direcție”. Pe de altă parte, reversul acestei mișcări înainte este faptul că ea nu ne mai permite să vedem imaginea de ansamblu. La fel ca personajele lui Rooney, ne trezim la sfârșitul zilei că nu înțelegem foarte bine ce ni se întâmplă nici măcar în viața personală, darămite dincolo de ea.
Când totul devine imposibil de conceptualizat, sunt necesare alte metode. Opțiunea lui Rooney este, după cum am văzut, minimalistă și nihilistă: autoarea alege patru personaje și le monitorizează reacțiile în lanț. Sursa acestor reacții este pe cât de conștientă de context, pe atât de desprinsă de el. În acest punct se pune întrebarea: oare avem de a face cu o proză burgheză, populată de „subiectivități neoliberale”, confuze și nefericite? Din fericire, da. Zic „din fericire”, deoarece tensiunile acestor psihologii privesc nu doar niște simple povești de dragoste, ci o „felie” din cadrul confuz al contemporaneității. Un roman bun nu trebuie să ne ghideze către o soluție sau să ne provoace sentimente justițiare: uneori, e de ajuns să ne adâncească încă puțin în problemă.
Iată ce se poate face cu patru personaje.
Imagine principală generată de Midjourney AI
