Revenge, filmul de debut al cineastei franceze Coralie Fargeat, vine dintr-o tradiție de filme contemporane foarte îndrăznețe - New French Extremity, o categorie generică de filme extrem de variate, care îmbină body horror, splatter (mutilări și violență grafică) și alegorii politice, din care mai fac parte și Gaspar Noé, Claire Denis sau Bruno Dumont (dintre cei mai populari, deși nu au făcut numai filme care să se încadreze în această estetică) sau recentul Raw / Grave, al Juliei Ducournau, o surprinzătoare descriere a descoperirii sexualității. Revenge e la limita dintre horror super-stilizat și thriller gore (abundă de secvențe sângeroase gratuite) și își propune să fie încă un film despre male gaze/privirea masculină, conceptul teoretizat de Laura Mulvey în eseul său din 1975, Visual Pleasure and Narrative Cinema. Potrivit teoreticienei britanice, privirea masculină e modul prin care regizorii bărbați filmează trupurile feminine, făcându-le de cele mai multe ori simple obiecte ale plăcerii masculine.

Jennifer (Matilda Lutz) îl însoțește pe Richard (Kevin Janssens), iubitul său însurat și insipid, la casa de vacanță din deșert, unde urmează să vâneze pentru câteva zile. Odată ce prietenii vânători ai iubitului, Stan (Vincent Colombe) și Dimitri (Guillaume Bouchède), niște grobieni în camuflaj, dau buzna în cuibușorul idilic cu o zi înainte de data prevăzută, Jennifer va fi tot mai stânjenită de comportamentul lubric al musafirilor, care încearcă să o cucerească. Sejurul devine o competiție nescrisă între trei masculi alfa (mai degrabă doi, de fapt, pentru că al treilea mănâncă tot timpul și se lăfăie într-un colac la piscină), iar fata devine, automat, trofeul de vânătoare. După o agresiune sexuală și o cursă absurdă în deșert, Jennifer e împinsă de pe o stâncă și aterizează într-o țepușă.

Nu e niciun spoiler dacă zic că fata se întoarce din morți (paradoxal, o situație mai plauzibilă decât faptul că ar fi putut să supraviețuiască ore întregi cu un copac înfipt în abdomen) pentru a se răzbuna pe namilele opresive, transformându-se, la rândul său, în vânător. Cu asta, Coralie Fargeat speră să facă un manifest feminist.

Sigur, astfel de trucuri i-ar fi mers de minune prin anii ’70, când filmele exploitation nu le dădeau nicio șansă fetelor prinse în astfel de curse. În cadrul New French Extremity, dar și la Hollywood, aceste lucruri au fost mult mai nuanțate în timp, astfel că lipsa de subtilitate a felului în care Coralie Fargeat alege să spună povestea - ca și cum ar fi nevoie să răspunzi la violență cu violență - nu are legătură cu feminismul, ci mai curând cu misandria (repulsia morbidă față de bărbați). Ea e construită treptat, de la prim plan-uri grotești cu grimasele lor transfigurate de dorință până la felul în care își mestecă alimentele. Mărcile privirii masculine sunt panoramările lente pe care aparatul de filmat le face urmărind formele fetei, precum și o secvență în care unul dintre bărbați o privește printr-un binoclu (trimițând astfel la filmele voaiorist-provocatoare din cinema, de la Hitchcock la Brian De Palma).

Filmul are o ură vizibil-mocnită față de bărbați, iar această caricaturizare a personajelor contribuie și ea. Din păcate, totul e inegal, pentru că de aceeași portretizare schematică suferă și Jennifer. Singura informație pe care spectatorul trebuie s-o știe cu orice preț e că ea o fată oarecare care vrea să meargă la Los Angeles (și are și un tricou roz pe care scrie I love L.A.). Așa-zisa transformare a fetei, care are din senin o grămadă de idei despre cum ar trebui să-și cauterizeze rana și mai și învață instant să tragă cu arma, e absolut caraghioasă.

În fine, alergătura vânătorească dintre un bărbat gol pușcă și o femeie empowered ar fi putut răsturna într-un fel statu-quo-ul, ar fi putut valora ceva apropo de mișcarea #metoo, dar filmul e atât de dezordonat la nivel formal (un montaj incredibil de slab, greșeli impardonabile de racord șamd), astfel încât pretenția că și-ar fi depășit statutul de exploitation film (și de entertainment minor), nu poate fi altfel decât ridicolă. Altfel, estetica extrem de colorată-trashy a filmului e un plus - dar ea vine la pachet cu mult prea multe gafe, care fie te exasperează, fie te plictisesc de moarte.

Revenge poate fi urmărit în cinematografele de la noi începând cu 11 mai.