LSD fabricat la Cugir, cocaină importată din Cuba, Dacii și Arouri (toate galben-lămâie) cu „numere ocultate”, sesiuni de nudism la 2 Mai cu Nina Cassian și Marin Preda. Acesta e, în mare, imaginarul monden și cu tușe protocroniste al comunismului din „Gioco di mano” (Dezarticulat, 2022), debutul în poezie al lui Radu Demetriades, un heteronim despre care bănuiesc că are de a face (poate greșesc) cu gruparea Dezarticulat. Dar ce ne spune el, mai exact?
De prin vară, Facebookul a început să fie dinamitat cu statusurile lui Radu Demetriades. Numele lui nu e străin oamenilor din bula literară. Prin 2017, același Radu Demetriades a publicat în România literară (revista oficială a Uniunii Scriitorilor din România) o cronică despre romanul El Astrolabio, scris de autorul româno-argentinian Antonio Rodriguez de la Muerte. Era vorba despre o carte cu un astronaut care se masturbează pe suprafața lunii. Mai târziu, s-a dovedit că autorul din America Latină nu există, iar toată mișcarea a fost o farsă a celor de la Dezarticulat, un grup teribilist de trolli stângiști ce a reușit să le scoată peri albi mai multor persoane din sfera publică (de la Uniunea Scriitorilor și partidul Demos la Andrei Gorzo și Silviu Faiăr) [N.red.: Discuțiile respective s-au pierdut în urma pierderii accesului la contul de facebook Dezarticulat]. În 2022, calul troian numit „Radu Demetriades” revine pe scenă cu un upgrade biografic. Bătrânul de 90 de ani se declară nu doar poet, ci și fost securist și vechi prieten al lui Fidel Castro. Pe deasupra, personajul vine și cu o serie de texte spumoase pe această temă. Toate statusurile lui respectă cam aceeași structură de memă: încep cu apelativul „dragilor” (plus alte variații, ecouri ale „măi, dragă”-ului iliescian) și parodiază stilul verslibrist al poeziei contemporane. Într-adevăr, deși nu este o noutate, Demetriades a făcut mai vizibil ca oricând șablonul după care funcționează o mare parte a poeziei locale: versuri întrerupte de enter-uri aleatorii și terminate printr-un climax, care este fie un punchline, fie o replică lăsată în suspensie. Dar, față de alți autori care fac asta, Demetriades este chiar amuzant.
Astfel, într-un peisaj atât de uniform cum este cel al literaturii produse pe Internet, era clar că un personaj carismatic și controversat ca acest fost securist fără scrupule să genereze discuții din toate părțile. Succesul din online a fost transformat în succes editorial. În septembrie, apare Gioco di mano la editura Dezarticulat. Ca gest de frondă în lumea scriitoricească, volumul este bun. Subiectul este de departe mult mai interesant decât ceea ce pune pe masă o mare parte din literatura contemporană. Însă altceva mă interesează pe mine. Care este ideologia pe care o propune Gioco di mano? Cu riscul de a citi prea adânc într-o farsă inocentă, aș vrea să analizez ambivalența nonșalantă cu care se afișează proiectul. Consider că aici se află și punctul slab al cărții.
Cine este, mai exact, Radu Demetriades? Care este traseul său ficțional din interiorul universului Marvel-Dezarticulat? Mi se pare important să refacem, în acest punct, cronologia amestecată a cărții. Dezvoltarea lui Demetriades este marcată de trei perioade fundamentale ale istoriei României: interbelicul, comunismul și postcomunismul. În interbelic, fostul securist nu este un proletar sau un erou tipic al ficțiunii realist-socialiste; dimpotrivă, este fiul unor chiaburi: „eu și regele Mihai învățam în aceeași clasă / în presă se mințea că învață într-o clasă mixtă de / fii de bogați și de fii de țărani dar era doar piar / eram decât fii de bogați”. Această proveniență socială îi bagă bețe în roate la început, dar, în timp, va ajunge să se infiltreze în Partidul Comunist. Încet-încet, eroul nostru urcă în rang și devine o figură principală a Securității naționale, cu o viață plină de mondenități, cu beneficii și relații culturale dintre cele mai diverse. Această perioadă înglobează un imaginar încărcat de o nostalgie macho post-ironică: „pe 28 februarie 86 trăgeam cocaină de la fidel / decât 5 grame / într-un costum gucci / la premiera filmului salvador de oliver stone / pentru care am fost consultant / și care ca și mine / e un prieten al estului / și al cocainei / și al lui putin”. Mi se pare relevant faptul că personajul lui Demetriades nu este un idealist comunist, ci un om pragmatic: el merge unde îl îndrumă vântul schimbării dinspre PCR. Mai târziu, trecem de ceaușism și ajungem la Revoluție, despre care Demetriades zice machiavelic: „«nu e ceva rău» / atât timp cât mijloacele de producție vitale / cele care chiar contează / agricultura industria Capitalul obținut prin sudoarea/ muncitorimii / râmân în mâna statului prin / oamenii din securitate”. Ceea ce se va și întâmpla: după 1989, Demetriades va trăi pe picior mare, bând cot la cot „decât JB” cu regizorii de la Cannes, vânzând tiraje enorme de poezie și observând de la o distanță comodă degradarea industriei și comerțului.
Ce observăm aici? Pe lângă tropii clasici ai național-comunismului (relațiile cu Sudul Global, parapsihologia, industrialismul force), apare însăși imaginea tipologică a securistului oportunist, care s-a adaptat, solar și cameleonic, la toate schimbările istorice. Este, de fapt, o imagine parodică cu două subtexte, aparent opuse, dar, în esență, complementare. În primul rând, Demetriades este personajul unei ficțiuni anticapitaliste, întrucât volumul parodiază această imagine a Securității perpetue, ce a devenit emblematică pentru discursul politic din timpul tranziției. În al doilea rând, același Demetriades este totodată personajul unei ficțiuni anticomuniste, în sensul în care este îndreptată împotriva comunismului istoric dintre 1948 și 1989. Deși a fost înțeles deja ca formă de „capitalism de stat” de către Gáspár Miklos Tamás, acest regim a continuat să fie divinizat și astăzi de comuniști de modă veche (printre care și tovarășul Adrian Crăciunoiu). Dezarticulat face mișto, pe bună dreptate, de ambele direcții în același timp. Dar ambiguitatea pe care adminii paginii de meme o plasează în miezul discursului lui Demetriades face proiectul să fie ușor de apropriat de oricine: și de Noua Stângă, și de Vechea Stângă, și de PSDiști, și de anti-PSDiști, și de conservatori, și de cititorii apolitici de poezie. Și, de fapt, de orice persoană care are o opinie vagă despre comunism. Bogdan Popa numește asta „preluarea prin depășire a trecutului socialist”. Eu o numesc depolitizare postmodernă și aruncare în derizoriu a oricărei discuții mature despre comunismul românesc de dragul unei meme perisabile.
Pe final, îmi asum faptul că ignor al treilea strat al poveștii: cel în care Gioco di mano devine o critică à la Mark Fisher, inteligentă și (post-)ironică, la adresa neoliberalismului care ne relativizează și temperează pozițiile revoluționare. Dar am senzația că, dacă avansăm mai adânc în această interpretare „meta la meta la meta la meta”, vom rămâne în același punct de tensiune inutil despre care vorbeam mai devreme.
Fotografie principală via Azopan
