„Ce prăjeală!”, vocifera un spectator, sâmbăta trecută, în sala mare a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. N-a avut nicio reținere să exclame asta de câteva ori în timpul spectacolului. Dar, până la urmă, asista la premiera Dacă am gândi cu voce tare, cel mai recent spectacol regizat de Radu Afrim, realizat cu o echipă de actori cu care n-a mai lucrat până acum. Coregrafia e a Flaviei Giurgiu, despre care am mai scris aici, iar decorul e semnat de Vanda Maria Sturdza - Radu a mai colaborat cu ambele în trecut.

După melancolicul spectacol de la Mureș - PASĂREA RETRO se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte -, Afrim a ales de data asta un text contemporan al lui Adnan Lugonić, dramaturg bosniac - o poveste despre o adunătură de vecini dintr-un bloc: un cuplu de proaspăt părinți, un învățător moralist și foștii lui elevi deveniți băiețași de cartier, o prostituată și șoferul de taxi care se îndrăgostește de ea, doi bătrâni singuri, un gay amorezat de un soț bi, o soție tăcută, un mort prin sinucidere, doi liceeni rebeli; pe scurt - un univers de personaje vulnerabile, ale căror vieți mărunte și gânduri nespuse se contopesc pe scenă. Scriitorul a vrut „o piesă în care personajele să-și exprime sentimentele cu voce tare, fără să le fie frică de comunicarea directă”, după cum se menționează în caietul-program. Asta și fac - vorbesc între ei și, pe deasupra lor, gândurile le zboară și creează o lume total diferită de cea reală, în care trăiesc.

Vanda merge pe decor foarte mobil, spre deosebire de blocul creat de Irina Moscu în Pasărea retro...: canapele colorate asortate personajelor, pe care le transformă în  apartamente, taxiuri, trenuri, locuri de stat sau de ascuns. Actorii au o energie grozavă în toate permutările astea, pe parcursul a două ore jumate de show. 

Dacă aș putea, aș inventa un sistem automat care să le închidă gura oamenilor ori de câte ori spun o prostie. Aceștia ar putea vorbi doar cu condiția să spună ceva inteligent. Lumea ar fi în sfârșit frumoasă și liniștită. Imaginați-vă o  televiziune mută – reclame, clipuri muzicale, seriale, filme, talk-show-uri, reportaje, știri – fără sonor, mute. Vrăjelile celor de dreapta, minciunile stângiștilor, căcatul mâncat de naționaliști, fanatismul ăstora, cum îi zice... coaliția pentru familie, istoricii impostori, artiștii impostori, gardienii moralei și avuției naționale. Toți reduși la tăcere.

Peste personajele lui Lugonić, deprimate, nefericite, neîmplinite, melancolice după trecut (în mare parte cel național, înainte de divizarea Iugoslaviei), Radu lipește o peliculă de cioace și glumițe - tușele sunt prea groase pe alocuri, prea puțină emoție le contrabalansează. Adaugă și elemente specifice spectacolelor sale: personajele au numele reale ale actorilor, personajul sinucigașului de la tejghea e transformat în DJ, piticul dansator își face din nou apariția (el mai fusese văzut în Mai întâi te naști, un alt spectacol despre oameni fragili și neînțelesi), bătrâna e maramureșancă cu accent cu tot. Spectacolul primește astfel un aer activist pe anumite teme. Referințele la Coaliția pentru Familie sau la Antena 3 (Ziua spală WC-urile la unii, iar noaptea își spală creierii la Antene, spune Raluca, adolescenta puțin emo și cu identitate sexuală precară, despre mama ei), dar și personajul gay (George Albert Costea e un actor fluid, o bucurie pentru ochi - citește și asta), aproape nelipsit din spectacolele lui Afrim, dar mult mai evident de astă dată - primește un steag multicolor realizat din pernele canapelelor - , fac din textul bosniacului unul foarte apropiat realității noastre. 

Este probabil cel mai vocal spectacol al lui Radu, în care vorbește și despre depresia post-natală și cortina de fier care se ridică între Iulia și Cătălin după nașterea copilului (ilustrat de o boxă care urlă încontinuu), sau despre singurătățile unor bătrâni abandonați de copiii care au plecat să lucreze în străinătate. 

Mi-a plăcut muzica pe care Alex Bălă (jumate din Plurabelle) a creat-o pentru universul ăsta spart în bucăți - cum umblă pe butoane ca un DJ cu o pată de sânge pe tâmplă (din scaunul meu părea Ziggy Stardust). Mi-au plăcut dansul de eliberare a lui Cătălin, dialogurile dintre Tamara și Constantin, cei doi bătrâni care încearcă o idilă, băiețeala Ralucăi, adolescenta care nu-și găsește locul, și intervențiile doamnei Lili - în triplu rol - mamă, iubită liceeană gravidă și om se serviciu (de altfel, e femeia de serviciu a teatrului, care a a jucat în 14 spectacole până acum), și-am am râs la jocurile de cuvinte - Antig(ay)ona, pulă-n-bear (Pull&Bear).

Dacă am gândi cu voce tare e un afrimiam get-beget, încă unul dintr-o lungă serie de spectacole despre oameni vulnerabili, plini de frici și regrete. Slice of life.

Următoarele reprezentații ale spectacolului vor avea loc pe 13 și 28 mai, la Teatrul Național Marin Sorescu, Craiova.

Dacă am gândi cu voce tare

Text de: Adnan Lugonić
Regie: Radu Afrim
Scenografie: Vanda Maria Sturdza
Costume: Lia Dogaru
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Muzică: Alex Bălă
Asistent Regie: Costinela Ungureanu
Regia Tehnica: Cristian Petec
Sufleor: Ramona Popa
Traducere: Octavia Nedelcu
Cu: Cătălin Vieru, Iulia Colan, Constantin Cicort, Tamara Popescu, Marian Politic, Romanița Ionescu, Eugen Titu, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Raluca Păun, George Albert Costea, Dragoș Măceșaru, Costinela Ungureanu, Alex Bălă, Lili Sîrbu, Cătălin Stratonie