Debutul în proză scurtă al Cristinei Chira se află sub semnul unei dezorientări generaționale, dublată de o nostalgie pe măsură. Paratextul preconizează atmosfera: de la coperta vamaiotă până la titlul iconic – Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor (Polirom, 2023) –, totul îndeamnă la „dezarhivarea” tinereții. Cu toate acestea, odată ce trecem de învelișul promițător, realizăm că volumul este destul de inegal.
Disproporția de care vorbesc nu se reflectă în dimensiunea tematică, deși ar putea fi și asta o discuție. Până la final, Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor face salturi din ce în ce mai accelerate în ultimele proze. După zece texte de „culoare locală” (în care acțiunea se petrece pe teritoriul României, în cafenele, baruri, cluburi, păduri festivaliere și sate în curs de modernizare), urmează trei despre migrația în Anglia, ca, mai apoi, în „Cyber Grandpa”, volumul să se termine într-o coadă de pește science fiction. Cu toate acestea, salturile respective nu mă deranjează. Ca să folosesc un calc lingvistic, așezarea prozelor laolaltă face sens. Într-adevăr, nu se poate vorbi despre o proză compozită, în sensul dat de Victor Cobuz într-un articol mai vechi. Numele personajelor, biografiile acestora, universul în care se învârt, toate acestea diferă semnificativ de la un text la altul. Dar nu pot să nu observ miza comună a prozelor. Toate pun în lumină ce s-a întâmplat, ce se întâmplă și ce, probabil, se va întâmpla cu generația care a copilărit în primii ani de postcomunism în România. După o adolescență de chefuit într-un zig-zag geografic local (cel mai vizibil este traseul celor doi îndrăgostiți din proza „Apelul”), urmează maturizarea, care coincide cel mai adesea cu părăsirea țării și munca în străinătate, fie în Horeca (vezi „Ziua 32”), fie în corporații („Tortul”). Până și proza despre bunicul-cyborg care își transplantează conștiința în corpul unui robot pare să fie un scenariu oarecum previzibil al viitorului. Indiferent dacă vorbim despre androizi sau despre mașini de spălat, remiterile economice sunt oglindite și în zona tehnologiei de ultimă oră, primii beneficiari fiind, cel mai adesea, membrii familiilor celor din diaspora. Dar, dacă toate piesele mozaicului se potrivesc, ce îi lipsește acestei colecții de proze?
O zic din start, Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor nu este un volum prost scris, ci ușor fad, cu un potențial insuficient explorat. Având în vedere faptul că se voia a fi un proiect minimalist, nu se aștepta nimeni la mai mult. Apreciez lejeritatea formulei și lipsa de implicare hiper-intelectuală a vocii narative (deși personajele mai au prostul obicei de a ridica un volum de Saramago de pe noptieră sau de a povesti o anecdotă din Camus). Dacă există o axiomă după care se ghidează Cristina Chira, aceea este ideea conform căreia schimbarea este permanentă, iar idealurile tinereții sunt dovada cea mai concretă a acestei nestatornicii. Acesta este și sensul prozei care dă titlul volumului: după tatonări erotice îndelungate, Raluca ajunge să se culce în sfârșit cu Tudor. Problema este că Tudor din prezent și-a pierdut aura din trecut, iar actul sexual nu rezolvă tensiunea adunată, ci doar o „desface” sau, mai bine zis, o aruncă în derizoriu. Astfel, toate relațiile din Raluca… se află sub semnul desfacerii și refacerii: atracții puternice dispar aproape peste noapte (ca în „Peștișorul rătăcitor”), în timp ce altele noi încep să se concretizeze instant (vezi „Afterparty”). Această fluiditate transpare și în identitatea socială și ideologică a caracterelor din carte. Thea din „Fluturașii” vorbește într-un moment de beție „de libertate și punk, de anarhie și one-night-standuri”, în fața unor băieți de la țară la fel de abțiguiți. Mai târziu, gesturile histrionice ale fetei ne arată mai degrabă că această defulare anti-sistem este pusă sub masca unui laissez-faire tineresc și depolitizat. Aici, mi se pare un dezavantaj că autoarea nu a insistat pe destrămarea acestui „spirit liber” în contact cu migrația și cu piața muncii. Din acest punct de vedere, ultimele proze ale volumului mi se pare mai ofertante decât primele.
În fine, momentele de derivă sunt intrigante, însă delăsarea adolescentină este dublată de niște structuri narative regizate, dacă nu chiar rigide. Consider că proza scurtă, deși este un subgen foarte accesibil, este și cel mai predispus la clișee. Mă refer la tendința de integrare într-un cadru realist a unui schelet poetic, care se manifestă prin mai multe mecanisme scoase din „abecedarul secret” al scrierii creative de care vorbea Florin Iaru la un moment dat. În primul rând, este vorba despre circularitatea textelor, manifestă atunci când un anumit element din acțiune preconizează finalul, unde își dezvăluie semnificația. De pildă, când Răzvan îi spune protagonistei din „Cealaltă Cristina” că „miroase ca mătușă-sa”, mirarea naratoarei își va găsi rezolvarea în repetarea replicii la final, după ce aflăm despre existența femeii tinere care s-a căsătorit cu fratele mai mare al bărbatului. În al doilea rând, Cristina Chira operează strategic cu metafore sau, mai bine zis, cu simboluri. Animalul din „Peștișorul rătăcitor” nu este altceva decât hârtia de turnesol a apropierii dintre protagonista română și iubitul ei ugandez din Londra; moartea micului companion va coincide, previzibil, cu despărțirea celor doi îndrăgostiți. În al treilea rând, apare efectul de contrast, când două elemente din lumi diametral opuse se întâlnesc, provocând tensiune. Din păcate, efectul este mai degrabă cel de comic involuntar. Din punctul acesta de vedere, proza „FAN Courier” – în care un preot primește din greșeală un colet cu hamuri BDSM – ar putea la fel de bine să fie scenariul unui episod din Las Fierbinți, iar discuția de educație sexuală cu bunica din „Bravo” pare demnă de un sketch de-ale lui Mircea Bravo. În concluzie, toate aceste mecanisme – circularitatea, metafora, contrastul – sunt utilizate schematic, după rețetă.
O altă problemă vine din atitudinea generală a vocii narative. Într-adevăr, prozele explorează o zonă ambiguă, aflată la granița dintre ironie și nostalgie, unde, deși aura tinereții este compromisă, o parte din iluzia personajelor este restituită la un nivel intim. Când un prozator mizează pe această oscilație, orice pas prea brusc într-o direcție sau în alta poate compromite echilibrul textelor, făcându-le tendențioase. Din păcate, același lucru se întâmplă și la Cristina Chira, doar că pe paliere diferite. Când prozele ar putea să devină mai grave și să ne prezinte din interior deriva psihologică remarcată mai sus, vocea auctorială preferă să facă un pas responsabil și ironic în spate. Astfel, proza „Intoxicare” pare doar o reprezentare palidă și sanitară a unei relații cu un narcisist, o temă pe care Lavinia Braniște o explorează infinit mai bine și mai acut în romanul Mă găsești când vrei. Pe de altă parte, în alte secvențe ale cărții, care ar putea contura o reprezentare demitizată a culturii anarho-mileniale și a tinerilor „frumoși și liberi”, autoarea preferă să scoată în evidență „nebuniile” hazlii ale generației sale, cu seri de droguri și alcool, ca în „Porolissum”, „Fluturașii” sau „Afterparty”. Cu alte cuvinte, când nu face consiliere relațională, autoarea deapănă povești de spus la focul de tabără din Vama Veche.
Prin urmare, nici prea tragic și serios, nici prea îndrăzneț și jucăuș, proiectul Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor al Cristinei Chira este prin excelență mediu.
Fotografie principală de Wendy Wei, via Pexels
