Piranesi e o carte ciudată. Zic „ciudată” inclusiv în sensul de originală. Și zic „originală” pentru că n-am mai citit de multă vreme ceva asemănător, deși Piranesi e un cocktail în care intră multe ingrediente ce pot fi recunoscute: poemul Kubla Khan al lui Coleridge, coșmarurile lui Lovecraft, Castelul lui Kafka, povestirile lui Borges, Memento de Christopher Nolan, Amintirile rechinului de Steven Hall, Sfârșitul domnului Y de Scarlett Thomas și multe altele. Dar blending-ul face muzica.
Susanna Clarke și-a câștigat faima în anii 2000 cu romanul Jonathan Strange & Mr Norrell, o combinație de fantasy și de ficțiune istoriografică despre rivalitatea dintre doi magicieni, plasată la începutul secolului al XIX-lea în vremea războaielor napoleoniene. După acel magnum opus (traducerea română avea aproape 900 de pagini format mare), Susanna Clarke a așteptat 16 ani până să publice următorul roman. Acesta, Piranesi, numără doar puțin peste 200 de pagini și este cum nu se poate mai diferit.
Cele 200 de pagini promit o lectură rapidă, dar nu va fi așa. Primele capitole seamănă cu un puzzle sau cu un rebus. Sau, și mai bine, cu un joc adventure (recenzenții au comparat deja romanul Susannei Clarke cu iconica serie Myst) în care te trezești într-o lume necunoscută, a cărei enciclopedie trebuie să o compui cu răbdare din indicii presărate pe hartă. În Piranesi te trezești într-un castel cu o structură labirintică. Enormele lui încăperi tăiate din marmură conțin statui uriașe și un număr de schelete umane; la răstimpuri, sunt inundate de ape marine care aduc cu ele pești și scoici.
În punctul de plecare există două personaje în viață care trăiesc în castel. Primul este Piranesi (nu pare să fie numele lui real), un narator necreditabil prin ale cărui însemnări – redactate cu înflorituri care trimit la proza engleză din secolul al XVIII-lea, în speță la Robinson Crusoe – vedem această lume fantastică și culegem indicii, încercând să îi înțelegem arhitectura și logica. Celălalt personaj se numește Omul Celălalt, sau cel puțin așa îi spune Piranesi, al cărui sistem de referință este în același timp fantezist, naiv, poetic și baroc, construit în funcție de repere al căror desen se schimbă în permanență, precum configurațiile nisipului pe o plajă. Cu timpul vom cunoaște și alte personaje, vom afla mai mult despre identitățile reale ale lui Piranesi și ale Omului Celălalt, vom călători între lumi, vom urmări un thriller detectivist-academic, vom avea parte de o rezolvare bitter-sweet care rezolvă enigmele păstrându-le în același timp misterul.
Pentru a evita spoiler-ele, nu dau mai multe detalii. Fac doar două recomandări:
1. Nu renunțați după primele pagini.
2. Alături de Piranesi citiți și povestirea lui Maurizio Viano La pescuit pe lacul Qumran, pe care Cristian Tudor Popescu o recomanda zilele trecute pe Republica.ro. Parcurgându-le din întâmplare cam în același timp, mi s-a părut că se completează de minune felurile în care cele două texte reflectează asupra realității, evaziunii și aventurii.
În fine. Cu Piranesi am retrăit un pic din emoția cu care citisem în adolescență Lupul de stepă de Hermann Hesse sau Golem-ul lui Gustav Meyrink – genul de cărți care promit unei minți tinere și curioase că îi vor deschide ferestrele secrete ale Universului. Între timp au trecut anii și bucuria excitată și nemărginită din adolescență s-a transformat într-o plăcere manierată („civilized pleasure”, cum îi spunea Graham Greene în eseul The Lost Childhood). A fost agreabil să-mi aduc aminte cum era.
Imagine principală: detaliu din Giovanni Battista Piranesi - „Carceri”, prelucrată cu Pixlr. Via Wikimedia Commons.
