În volumul Pe când creștinii erau evrei, Paula Fredriksen coboară la începutul începutului și ni-i arată pe Iisus, apostoli și ceilalți membri ai comunității acesteia originare în lumea lor, care era lumea iudaică a primului secol d. Hr.
S-au publicat multe cărți de istorie biblică în ultimele decenii în România și cine vrea acum să cerceteze problema altfel decât teologic, ori cu instrumentele criticii textuale, ori trecând dincolo de mit pentru a dezgropa faptele, o poate face folosindu-se de numeroase și bogate surse. Multe din aceste cărți, de la Veyne, Erhman, MacCulloch și alții sunt cărți de cercetare cu sânge rece, nevrând să spună ce nu se știe sau cărți care atacă religia creștină la fundamentele ei istorice, cum e cea a lui Catherine Nixey. Într-o cultură care e mai degrabă lentă în pornirile ei seculare, cum e cea românească, e un fenomen curios, căci semnalează o tranziție ușoară de la înțelegerea creștinismului ca „credință locală” la receptarea lui drept „construct istoric”, pe care o vedem de altfel în toată Europa; schimbarea nu e atât de neașteptată pe cât te făceau să înțelegi cronicile elogioase la cărțile în fond atee ale lui Gabriel Liiceanu – modernitatea românească a fost de altfel seculară și nu inventăm roata în 2023. Dar mi se pare surprinzător că se găsesc acum peste tot cărțile astea de exegeză istorică, menite să descopere ce-a fost de fapt creștinismul dincolo de ce spune biserica (a noastră sau a altora) că este.
Cinste cui le publică, bănuiesc, deși cinste nu atât pentru că ele ar putea să mute conversația de pe o zi pe alta, ci pentru că reușesc să creeze o nișă pentru istoria seculară a creștinismului în care se pot așeza cei care nu vor nici să citească patristica în original, convinși că primesc în minte misterul divin cu fiecare pagină, dar nici să expulzeze cu totul subiectul din sfera discuțiilor care pot fi purtate cu sens. Cartea Paulei Fredriksen e și ea din această categorie. Dacă unele dintre cele enumerate arată jocurile de putere și violența din spatele religiei, altele modul în care a fost construită ea ca discurs și instituție, Fredriksen coboară la începutul începutului și ni-i arată pe Iisus, apostoli și ceilalți membri ai comunității acesteia originare în lumea lor, care era lumea iudaică a primului secol d. Hr., deși înainte ca cineva să se fi gândit să împartă istoria în două în numele lui.
Pe când creștinii erau evrei
Povestea e destul de previzibilă: Iisus, Petru, ceilalți apostoli, Pavel s-au născut și-au crescut evrei și nu s-au dezis niciodată cu adevărat de evreitatea lor. Se duceau la Templu, țineau legea, citeau scripturile, se înțelegeau ca fiind evrei, fiind doar una dintre mai multele secte apocaliptice ale Orientului Mijlociu. Lumea lor fusese în relație cu grecii de multă vreme și cu romanii mai recent, dar orașele mari, ca Ierusalimul, unde creștinii s-au și stabilit, erau cosmopolite, primind oaspeți din toată Mediterana. Păgânii se strângeau de altfel în curtea Templului evreiesc destinată neamurilor. Clădirea era o constantă a pietății evreiești, cum ruinele ei sunt și astăzi. Preoții templului aveau adesea roluri de mare prestigiu și de mare influență socială, deși această putere pare să fi scăzut în urma intrigilor lui Irod cel Mare, care numește preoți după bunul plac și dă provinciile pe mâna fiilor săi. Roma nu intervine în regiune decât dacă crește tensiunea politică și nu trimite oameni în Ierusalim decât la marile sărbători, pentru controlul mulțimilor.
În această lume obișnuită de politică, intrigi, sectarism religios, încearcă secta din jurul lui Hristos să-și facă loc. Nu erau așa importanți, spune Frederiksen, abia dacă erau câteva sute. În Evanghelia după Luca, grupul are 3.000 de membri, în Faptele apostolilor apare ca având 5.000, dar aflăm că astea sunt sigur exagerări. Nu puteau să fi fost, în primii ani, mai mult de câteva sute, lucru care se vede și din aceea, crede autoarea, că Pilat s-a mulțumit să le omoare liderul, și mai degrabă din rațiuni conjuncturale, dar n-a crezut că ceilalți sunt atât de importanți să merite o persecuție politică.
Lucrul definitoriu pentru această mică sectă ale cărei idei aveau să schimbe istoria era că ei înșiși nu credeau în istorie deloc, fiind convinși că sfârșitul lumii e aproape. Pentru mulți, „aproape” însemna iminent – se așteptau ca istoria să se încheie de pe o zi pe alta; Frederiksen face interesanta observație că invitația la viața săracă din Biblie se datorează nu atât unei filozofii creștine a simplității, ci faptului că n-are niciun sens să aduni bogății când știi că lumea se sfârșește mâine. De ce să-ți mai bați capul?
Discipolii lui Hristos credeau că această „restaurare” avea să se întâmple în timpul vieții lui – și de fapt sunt voci în evanghelii care chiar îl întreabă pe Iisus: „Când?”. După moartea lui, au crezut că avea să aibă loc curând. Când au încetat și viziunile mistice, și promisiunile, au mai avut alte câteva momente când fuseseră siguri că lumea e pe punctul să se încheie. În fapt, nu s-a încheiat niciodată, cum putem depune mărturie două milenii mai târziu. Dar această eternă amânare a avut consecința că le-a dat măcar timp să stabilească o versiune mai ordonată dogmatic a credințelor lor și răgazul să înceapă un proces asiduu de evanghelizare. Frederiksen spune că acești evrei au început să evanghelizeze și să trimită apostoli în lume, în mod straniu, dintr-un soi de disonanță cognitivă: adică vedeau foarte bine că profeția nu se împlinește, dar aveau nevoie să rămână puternici în credința lor și ca atare și-au căutat pacea în a-i convinge pe alții de adevărul a ceea ce, cu jumătate de inimă, vedeau ei înșiși că nu se adeverește. Au dat validarea metafizică pe una socială, care de altfel era singura pe care o puteau primi. Poate? Dar parcă e prea simplă lectura asta psihologică, în care se sugerează că primii creștini și-au înecat dezamăgirile în prozelitism.
În orice caz, după moartea lui Hristos, evangheliștii au început să-l plaseze în tradiția vechilor scripturi iudaice: l-au făcut, de pildă, urmaș al lui David, prin tată (în mod interesant, pentru că o parte centrală a poveștii spunea că Maria fusese fecioară, astea le-a pus probleme creștinilor de mai târziu, fiindcă genealogia prin tată devenea dintr-odată de prisos). Au scris că se născuse în Betleem tocmai pentru că acest oraș era asociat cu David. Și, în secolul de după moartea sa, i-au inventat o origine demnă de un profet al sfârșitului lumii, i-au dat îngeri care să-l păzească, puterea de a vindeca etc. Mai explicit o spune autoarea:
Autorii de față [ai evangheliilor] nu erau constrânși de nici un fel de cunoaștere istorică. Se simțeau absolut liberi să îngăduie Scripturii generarea oricăror date „biografice” pentru Isus, în funcție de nevoi. Scopul redactării textelor evanghelice nu era păstrarea unor „amintiri fidele”, nici relatarea unor istorii plauzibile, ci convingerea ascultătorilor cu privire la identitatea mesianică a protagonistului. Evangheliile sunt, înainte de toate, proclamații, nu istorii.
Ideea sfârșitului lumii a supraviețuit și s-a reactivat istoric în momente esențiale mai apoi. La schimbarea unor împărați care nu-i priveau cu generozitate pe evrei, după distrugerea Templului, apoi la date fixe până în zilele noastre. „Credința că lumea se apropie de sfârșitul ei a fost, paradoxal, una dintre cele mai longevive convingeri ale culturii creștine”, comentează ironic autoarea, care face această credință definitorie pentru ideologia și comportamentul primilor creștini, ce se dovedesc, în lectura ei, a nu fi fost creștini deloc. Asta se vede poate cel mai bine din aceea că unele facțiuni ale acestei mici grupări se întrebau dacă noii membri ne-evrei n-ar trebui mai întâi să se convertească la iudaism înainte de a se putea numi urmași ai lui Hristos.
Dacă vă interesează deconstrucțiile istorice ale creștinismului și n-ați citit încă niciuna, aș zice că asta e o carte mai bună decât Epoca întunecării, apărută la Humanitas în 2019, care era prea pornită. Seamănă cu ea prin aceea că e, totuși, o carte de popularizare, dar se desparte de ea prin aceea că nu ia o poziție de principiu împotriva creștinismului de la bun început. Pentru asta și pentru mai abila poziționare istorică, nu se citește degeaba, dar nici nu e strălucitoare. Poate și pentru că șansele să spui ceva cu totul nou și complet original în problema asta sunt foarte mici, pentru că lucrurile mari au fost deja spuse de secole și-acum nu ne mai rămâne decât să ne așezăm de-o parte și de alta a acestei discuții și să alegem o tabără.
Imagine principală preluată de pe Pexels.
