Oppenheimer al lui Christopher Nolan vrea să răspundă haosului atomic cu o tărășenie audiovizuală pe măsură, dar rezultatul e o gaură neagră.

Pariul din Oppenheimer ține de dispoziția noastră, ca spectatori, de a ne solidariza cu o figură ambivalentă a istoriei. În persoana fizicianului J. Robert Oppenheimer, Nolan e conștient că găsește deopotrivă o mare minte vizionară și o mare minte instrumentată de forțe mai mult sau mai puțin oculte, care – surpriză! – nu caută cu orice preț binele. De fapt, tot acest parcurs de la geniu la dizgrație, și de la erou național la paria, ar fi fost de ajuns pentru a obține, în cinema, o provocare: un portret care să sfideze concluziile pripite și să mențină la distanță atît adeziunea înflăcărată, cît și cancel-uirea fără echivoc. Însă Nolan fiind Nolan, are nevoie de mimare (filmul ca artă conceptuală) și momire (filmul ca întreprindere de seducție) pentru a spera să existe. Oppenheimer se bucură de toate șansele unor nominalizări la Oscar, dar e la fel de contorsionat pe degeaba ca mai toate filmele precedente ale autorului său.

Astea fiind zise, filmul e ceva mai interesant decât lasă să se intuiască începutul său catastrofal. Și asta mai cu seamă datorită insistenței cu care impune acest imaginar al deșertului și al pălăriilor fedora, care se amestecă într-o pastă albăstrie oarecum stranie. Marea mirare la contactul cu Oppenheimer – și ceea ce se transformă într-un avantaj – e că filmul se dovedește suficient de dezinvolt pentru a evita toate poncifurile biopic-ului de epocă: atenția fetișistă pentru artefact, tabloul istoric greoi, morga contextului etc. Dimpotrivă, Nolan are inspirația să își arunce actorii (sunt unul și unul) pe o întindere pustie, unde trebuie să joace o partitură care, parcă întâmplător, are de-a face cu bomba atomică. Nu chiar joculețele brechtiene ale lui Lars von Trier, dar măcar vedem aici un mic semn – unicul – de ireverență față de materialul-sursă.

Căci filmul are curiosul obicei de a se raporta la acești fizicieni – de la Einstein la Bohr – cu fascinația unui băiat coșuros de gimnaziu. La limită, fizica, aici, e chestia aia abstractă în numele căreia oameni cu părul vâlvoi și ochi de maniac umplu table într-un alfabet indescifrabil, apoi strigă: „evrika!” Nolan nu prea știe cum să-l umanizeze pe Oppenheimer: deloc credibil când încearcă să facă pe afemeiatul, personajul prinde ceva mai multă viață în interpretarea agitată a lui Cillian Murphy. Ca în momentul în care, cooptat de Armata SUA în cadrul unui proiect „strict secret”, își pune uniforma militară și începe să danseze țonțoroiul, perfect obtuz la ridicolul situației. Întâmplător, cel care îi atrage atenția este și singurul care îl avertizează că bomba mult visată s-ar putea să ucidă și oameni nevinovați, ceea ce nu e neapărat OK. Protagonistul nostru bagă la cap prima remarcă (își scoate vestonul), dar continuă lucrul la bombă. Restul e istorie.

Filmul nu e chiar atât de scelerat precum pare în prima lui jumătate, când în gura personajelor defilează toate lozincile patriotice și suprematiste de care America albă a fost vreodată în stare. Ba chiar aș zice că, spre final, Oppenheimer ajunge să arboreze un aer ușor critic față de discursul dominant, cel despre „băieții noștri” care trebuie să „se întoarcă acasă” de pe front. Nu atât o iluminare profană a lui Nolan, cât sentimentul că excesul de zel al aparatului de stat american, care a făcut din fizician o păpușă de paie suspectată de „comunism” și alți demoni, a ajuns recunoscut de mainstream și nu mai constituie o problemă. Acest descensus ad inferos e motivat, mai cu seamă, de remușcările lui Oppenheimer, care dintr-un ins pragmatic și ademenit drăcește de progresul tehnic ajunge brusc să militeze pentru pace și dezarmare. Marea scenă tragică a personajului e atunci când pare să fie singurul conștient de carnavalul atomic pe care l-a generat, singurul care a înțeles că încrederea și mijloacele nelimitate l-au orbit; până și vechi colaboratori, precum Edward Teller (superb în interpretarea lui Benny Safdie), visează – de dragul științei? – la o bombă mai grandioasă și mai mortală, asta în timp ce mai-marii țării au intrat deja în logica belicoasă a Războiului Rece.

Despre toate acestea – și mai mult – vorbește filmul nostru: arc narativ copios, dar totuși nu ininteligibil. Aici intervine Nolan-regizorul. Găselnițele sale sunt aproape întotdeauna decorative: când se vorbește despre potențialele efecte ale bombei încă neinventate, acesta adaugă un flash cu o explozie; când se face aluzie la hăurile universului, acesta ne livrează o imagine cu galaxiile; când are loc primul test al bombei în deșert, include câteva cadre cu explozia, vizând o frumusețe a apocalipsei care, în mod evident, îi scapă. Filmul abundă în astfel de inserții cu atât mai înduioșătoare cu cât sunt mai stângace – rodul evident al unui creator pentru care filmele elaborate de montaj au rămas un ideal inaccesibil. Oppenheimer e un efort regizoral care complică de dragul de a complica: nu dintr-o nevoie imanentă, ci pentru a fi cool. La fel, acest du-te-vino între ani pare mai curând semnul unor giumbușlucuri de suprafață; nicidecum o traducere în termeni audiovizuali a timpului cuantic (ar fi trist dacă s-ar rezuma la acest talmeș-balmeș pueril). În esență, lucrurile cele mai complexe sunt și cele mai simple: constatare cum nu se poate mai îndepărtată de lucrătura lui Nolan, care brodează nimicuri învăluite în mantia Totului, a cosmosului, apoi le vinde la preț de mare artă. O ambiție atât de retro în vanitatea ei megalomană încât, în epoca simplismului revendicat sub numele de „politic” (vezi Barbie), aproape că ajunge să stârnească admirația.

Oppenheimer rulează în cinematografe.