Mult așteptata revenire a lui Radu Jude pe marile ecrane promite să scandalizeze pe toată lumea, și mai ales pe „profesioniștii profesiei”. Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii e un film ca o gură de oxigen pentru cei care încă nu au obosit să (se) întrebe ce este cinemaul.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc era explozia de culoare, focul de artificii, lumina aproape suverană a formei. Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii e saturnianul, alb-negrul, murdăria și greșeala. Împreună, un diptic informal care anunță virajul tot mai apăsat spre inversul negativ, spre geamănul cu probleme, rebutul care totuși, iată, există – și ca atare ne interesează chiar mai mult. Niciodată Radu Jude nu a mers mai adânc în miezul obsesiilor sale, și nici în miezul cinemaului, de unde s-a întors cu o făptură atrofiată și ciudată. A rezultat astfel o experiență de vizionare vâscoasă și pestilențială ca însăși carnea prezentului, aptă – în fața anemiei generalizate a cinemaului de autor european – să facă liniște în jur.

Există un mare subiect care traversează ca un fir roșu filmografia lui Jude, populată de toate aceste figuri aduse la limită (de la tatăl strâns cu ușa în Toată lumea din familia noastră la adolescentul redus la tăcere din Tipografic majuscul), iar acel subiect este pierderea demnității. Nu aștepta... vorbește despre această lume în care nu putem supraviețui decât curbându-ne spatele. El ia un personaj – un fel de om bun la toate dintr-o agenție de publicitate, interpretat de Ilinca Manolache – și trage de el ca de-un elastic: mergi acolo, întâlnește-te cu cutărică, intră pe Zoom, condu prin infernul bucureștean, trăiește în rest, până la rupere. Un fel de „călătorie la capătul nopții” – secvența chiar așa se încheie, cu ușurarea căderii întunericului – care ne amintește că Jude poate fi un cineast crud, care nu acordă asistență personajelor în pericol decât în ultima clipă. Atunci vorbește moștenirea cinemaului modern, cu singurătățile și tăcerile și dilemele lui, care ne-a învățat că filmul este o artă adultă.

A rezuma Nu aștepta... e prea mult. Despre conținutul său vor curge cu siguranță râuri de cerneală. Filmul e un catalog de momente documentate despre mizantropie și sclavie modernă, ce culminează în planul-secvență al unui spot educativ cu iz publicitar, în care o multinațională ajunge să își bată joc pe față de unul dintre angajații săi, pe care l-a mai și schilodit în prealabil. Dar până atunci vom fi avut deja timp să ne scăldăm în aceste ape audiovizuale care acoperă marasmul societății, de la ghiolbanii din trafic la șmecherii cu cămașă albă din corporații, îmbrăcându-l în lumina lăptoasă a peliculei granuloase. Când personajul Ilincăi Manolache intră într-o baie impersonală de restaurant – acest non-loc al zilelor noastre – sau când camera se apropie fugitiv de chipul său și îl cadrează strâns, filmul dă naștere unor fulguranțe aproape răscolitoare, care pot evoca, la o adică, opera angelică a unui Philippe Garrel (mi-ar fi plăcut să vedem mai multe astfel de momente). Despre Garrel, criticul Serge Daney spunea că a îmblânzit frumusețea și a așezat-o pe genunchi. Jude o așază pe genunchi, apoi îi dă una la gioale.

Într-una din cele mai bune secvențe ale filmului, protagonista noastră ajunge la etajul unei corporații, unde se întâlnește cu un boss care îi va explica, desigur, că îi înțelege cumpăna, dar că nu se poate face nimic. Îl vedem acolo pe Jude într-un cameo hitchcockian pe post de livrator, în timp ce scena e căptușită de o muzică albă de acvariu. Un cadru excepțional traduce dezbaterea înflăcărată a celor doi deasupra unei diorame printr-un spectacol al mâinilor care trasează piruete și alte acrobații prin aerul sălii, într-un fel de dezmăț burlesc. Asta în vreme ce ideologia corporatistă – un discurs cu atât mai scârbos cu cât e mai mieros și mai absurd – lucrează ca un tăvălug de eufemisme insultătoare. Toată inteligența și perspicacitatea acestui cinema – invenții formale, referințe cinefile, poante din belșug, o racordare lucidă la mizele prezentului etc. – e strânsă în câteva minute intense ca o mostră de bravură chapliniană.

Căci dacă Jude este cel mai important cineast român al momentului, asta nu se datorează nici inspirației sale reale pentru comedie, nici ritmului său de lucru aproape aiuritor, ci faptului că pare singurul dispus să înțeleagă și să își asume că, în 2023, cinemaul merită doar în măsura în care îl facem uitat. Adică doar dacă admitem că filmul, în calitatea sa proverbială de discriminant al tuturor tipurilor de imagini, își pierde încet-încet – și, de fapt, tot mai repede – legitimitatea. Împotriva tendinței de a te baricada în spatele unor imagini tot mai bombastice care să-ți întărească pretinsa specificitate, Nu aștepta... este o încăpere audiovizuală cu ferestrele larg deschise, măturată de fluxurile pustiitoare ale noilor media. Vechea casă „cinema” de unde puteam privi lumea devine tot mai mult refugiu la răscruce de drumuri deschis tuturor formelor maginalizate. Ce vedem, așadar, e un film generos în lipsa lui de revendicări în nume propriu, conștient că mărturiile valabile despre prezent constau mai degrabă în amestecul tuturor formatelor, în super-puterea cinemaului – ultima care i-a mai rămas – de a găzdui alte ramuri (de la TikTok la arhivă) pe care să le investească cu sens, cu o altă privire. În cinema, a descrie contemporanul sub raporturi politice nu poate ocoli plonjeul în forfota de imagini actuale, cele care modelează decisiv felul în care experimentăm estetic acest contemporan. Un botez de foc din care avem numai de câștigat.

De unde și senzația că filmul dă un asediu asupra formelor de respectabilitate ale culturii, demolând și demitizând în toate direcțiile, cu o superbie a gestului care îl apropie, pare-mi-se, de o formă de candoare. La un moment dat, protagonista aduce vorba de o șosea din județul Buzău, pe marginea căreia s-ar afla sute de cruci – iar filmul se întrerupe atunci și ne livrează o suită de cadre statice cu crucile menționate, filmate într-un cu totul alt registru, zeci și zeci de cruci care fac ca micul gag să devină ditamai statement-ul tragicomic. Nu aștepta... nu mai e o poveste – e strat peste strat peste strat de imagini și sunete, o arhitectură capabilă să demonteze ideea monotoniei audiovizuale a prezentului. Dimpotrivă, parcă niciodată timpul (timp real, timp media, timp istoric) nu a fost mai complex ca aici, prins între toate aceste imagini care îl contrariază, îl dilată, îl accelerează sau, în orice caz, îl împiedică să stea cuminte.

Dar vârful filmului este atins în acea secvență în care personajul Ilincăi Manolache ajunge în casa Angelei (Dorina Lazăr) din filmul Angela merge mai departe al lui Lucian Bratu, cu care Jude a tot trasat paralele intermitente până atunci. Montajul execută în acel moment un fel de arc imaginar peste timp, transformând cadrele filmului lui Bratu în ilustrații pentru filmul ficțional al vieții acestei Angela, șoferiță la Getax, care s-a căsătorit cu Gyuri, un bărbat alcoolic pe care îl ia în mașină în filmul original. Moment în care acest Gyuri, despre care se vorbise la trecut, ca despre un mort, apare în sufragerie în persoana aceluiași László Miske, vizibil îmbătrânit, dar la fel de verde: un tataie înalt ca bradul care se pune să recite din Petőfi Sándor și să cânte slava lui Viktor Orbán. Clipă sublimă, care leagă posibilul și documentul, fantezia și multiplele rațiuni formale, până ce nimic nu le mai poate separa.

Cel mai frumos la Nu aștepta... este că, deși rod-mamut al unei inteligențe artistice rebele combinate cu o erudiție de proporții, nu pare nicio clipă intimidant; dimpotrivă, în tot acest climat național de filme ratate ale unor cineaști, chipurile, prea-talentați, e cam singurul care ne face să vrem să punem la rândul nostru mâna pe cameră; cam singurul care ne dă chef. Această invitație la arme e poate semnul cel mai clar al originii filmului, cea în care imaginea – microunitatea de bază a cinemaului – devine bunul omniprezent, obiect de troc și de râvnă, și textură a tuturor existențelor noastre. În plin „bombardament” de stimuli audiovizuali, în plină jelanie despre transformarea realului în simulacru, Jude decide că remediul cel mai bun nu e nimic altceva decât o terapie de șoc a lui „și mai mult”: original și remake, color și alb-negru, peliculă și telefon, haz și necaz, imagine și contra-imagine: totul e deja, oricum, filmat la infinit. Nu ne rămâne decât să ambalăm motoarele camerelor pentru încă o tură.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a avut premiera mondială în cadrul Festivalului de la Locarno.