Sub aerele sale de manifest feminist aricios, filmul Barbie al Gretei Gerwig se dovedește repede o mare operațiune de seducție.

Se poate spune că paradoxul apărut ca un crater în miezul lui Barbie – acela al unei arte pretins contondente care este, într-o și mai mare măsură, un produs publicitar – privește întreaga noastră societate. Într-adevăr, cum să te poziționezi în dreptul acestui film care ține cu tot dinadinsul să ne ofere o lecție updatată de morală, ștampilată pe toate părțile cu logo-ul Mattel, compania producătoare a celebrei păpuși și comanditarul deloc mascat al acestui proiect? Precedat de o campanie de marketing de-a dreptul teroristă, Barbie este abia un film pedagogic și deja o reclamă lăbărțată pe durata unui lungmetraj – iar în acest conflict se poate regăsi malaise-ul unei arte contemporane pretins radicale, dar dispuse să facă rabat de la țepii de cactus necesari ori de câte ori adulmecă prin apropiere prezența roz bombon a banului. Totul până la corporație.

Barbie, deci, este un film al vremurilor noastre. Atât de al vremurilor noastre, încât nu este întotdeauna clar dacă ce vedem pe ecran e un film, o publicitate, un trailer sau un videoclip. Mie, unuia, mi-a amintit de Secretul armei secrete, un film târziu-comunist regizat de Alexandru Tatos, mult mai subversiv în pasiunea sa pentru „șopârle” și refugiu în basm și folclor în numele politicului, pe atunci imposibil de rostit. Barbie este cam același lucru – doar că pe invers: un film care nu mai are nevoie să camufleze nimic, pentru că totul este deja branduit, și orice discurs „critic” la adresa sistemului nu face decât să îl întărească. „Lumea Reală” imită Barbieland, iar filmul, foarte cinic, știe asta prea bine. În acest sens, trebuie văzute secvențele în care Barbie (Margot Robbie) și Ken (Ryan Gosling) nimeresc, din paradisul lor kitschos, pe o plajă în Santa Monica: imagine deja transformată în carte poștală, unde până și „diversitatea trecătorilor” a ajuns un clișeu. Preconizat ca o briză de aer curat, acest real este, de fapt, punctul în care Barbie se simte cel mai barbar, ca un simptom al inadecvării crescânde a cinemaului hollywoodian față de viața din jur.

Că Hollywood-ul însuși e în plină schimbare se știe de mult – mai grav e că, prin Barbie, arată că e și în plină uitare de sine. Există o secvență foarte tulburătoare din timpul acestei „revoluții” a Kenilor, în care unul dintre Keni, în sfârșit stăpân pe situație, se apucă să vorbească însuflețit despre The Godfather al lui Coppola, mirându-se că o Barbie nu l-a văzut. The Godfather (și tot ce reprezintă el: arta narațiunii, a mizanscenei, a unei forme de monumentalism etc.) e declasat atunci de două ori: întâi, ca apanaj al masculinității toxice; și-apoi, ca referință superfluă ajunsă până la noi din partea unei civilizații antice, cu care nu mai avem niciun contact; ca hieroglifă.

Această amnezie care face ca New Hollywood-ul să pară un fel de Cod al lui Hammurabi destinat savanților are de ce să îngrijoreze. Mai cu seamă că această odă a imediatului care e Barbie vine la pachet cu un discurs oportunist despre „girl power”, care confirmă statutul filmului drept manifest al ideologiei dominante astăzi. Desigur că multe dintre remarcile filmului sună cum nu se poate mai just – dar traducerea lor în forme caricaturale merge împotriva „argumentului” preliminar vânturat aici, acela de refuz al normativității și așa mai departe. Or, să fim convinși, Barbie e cel mai bun atunci când e hazos-satiric: ca în momentul în care, ajuns în „Lumea Reală” după o viață de umilințe suportate în Barbieland, Ken aproape că face pe el de bucurie când este întrebat de o femeie „cât e ceasul?” Iar când același Ken întemeiază un regat bazat pe supremația cailor, scenografia include niște monitoare pe care rulează imagini în slow-motion cu cai care, în kitsch-ul lor naivo-băiețesc, sunt minunate. E poate singurul moment de invenție vizuală a filmului.

Numai că Barbie vrea să se asigure cu orice preț că mesajul său (grosolan și simplist) este înțeles de toată lumea (lucru deloc complicat), așa că își rezervă ultimele douăzeci de minute pentru a ne face teoria chibritului, în modul cel mai solemn și sforăitor posibil. Aici, filmul, căruia îi e teamă să fie luat drept „cioacă” până la capăt, eșuează într-o melodramă cu accente selfhelpiste care anulează toată vitalitatea burlescă pe care, ici și colo, cineasta Greta Gerwig a demonstrat-o până atunci. E vorba că, deși Barbie scoate artileria grea (idei luminate, nevoi progresiste), el suferă de pe urma unei structuri dezlânate (sau, mai bine zis, a unei absențe de structură) care îl transformă în talmeș-balmeș de scurte secvențe alăturate haotic. Nicio coerență, o grămadă de evidențe (cine – în „bula noastră” – se mai îndoiește de beneficiile egalității între sexe?): dar pentru asta nu era nevoie de un film, totul se putea rezolva printr-un comunicat de presă. 

Aceeași poveste dintotdeauna: Barbie marchează eforturile chinuite ale mainstream-ului de a se racorda din mers la gustul zilei, pentru a nu-și pierde publicul – nu o repunere în chestiune a unei întregi paradigme strâmbe, ci același fler proverbial pentru tot ceea ce, astăzi, e sigur că va vinde. Întâmplător, astăzi vinde feminismul, așa cum ieri vindeau caii și flintele (nu totul trebuie să fie declin). Drept care Barbie e un familiar tort escapist capabil să ia ochii, căruia i s-a turnat în vârf niște glazură feministă, și care are același miez găunos al filmelor care se visează inteligente pe repede înainte. Cu siguranță că avem aici un bilanț al preocupărilor epocii noastre, care a abandonat esteticul și a dat năvală în moralism – însă pe parte de „gândire politică”, nu prea văd în asta un real motiv de entuziasm.

Barbie rulează în cinematografe din 21 iulie.