Cineastul François Ozon revine asupra trecutului în lumina mișcării #metoo. Filmul său Mon crime/Crima este a mea avansează o perspectivă care, în ciuda prospețimii aparente, se sprijină în continuare pe o viziune râncedă a imoralității.

Se poate transpune ca atare o sensibilitate contemporană într-un decor cartonat, care să miroasă a Années folles? François Ozon încearcă experiența și, ca de obicei în cazul său, ce are în vedere nu e vreun brechtianism didactic, ci doar revitalizarea unor direcții artistice care păreau de mult moarte și îngropate (aici, vodevilul). Oportunism ideologic, vor dicta unii. Înclinație postmodernă pentru amestecuri improbabile, vor răspunde alții. Ce-i drept, adevărul se află undeva la mijloc, într-atât de clar este că, în absența acestei scheme narative insuflate de revelațiile #metoo, cineastul nu prea are idei pentru subiectul său.

Subiectul în cauză o privește pe Madeleine Verdier (Nadia Tereszkiewicz), actriță aspirantă care locuiește într-o cămăruță precară alături de Pauline Moléon (Rebecca Marder), avocată debutantă. Într-o zi, în timpul unei sesiuni de casting, Madeleine e agresată sexual de un veros producător care, întâmplător, este găsit împușcat la puțin timp după. Sesizând oportunitatea momentului, Madeleine se autodenunță drept criminală care a tras din legitimă autoapărare, ceea ce îi atrage un val de simpatie generală și o transformă peste noapte în vedetă de cinema, iar pe apărătoarea ei, în avocată plină de clienți.

Sigur că lucrurile nu pot rămâne așa la nesfârșit. Cel mai interesant e momentul în care adevărata criminală, o venerabilă figură a cinemaului mut, acum trecută pe linie moartă (Isabelle Huppert), se manifestă aproape orgolios. Începe atunci o dispută pentru paternitatea crimei, dispută care, în miezul său lipsit de moralitate, spune mai multe despre acest marș comic al justiției decât s-ar crede la prima vedere. Căci Ozon, în fond, e mai puțin feminist, în acest film, decât transpare din premisă: apogeul filmului se naște în aceste scene care funcționează exclusiv printr-un mecanism bine uns de cinism, în care crima nu poate fi recunoscută decât pentru că această mărturisire aduce avantaje financiare clare. Voluntar sau nu, Ozon apropie lupta împotriva patriarhatului de o gândire strategică, cu bătaie lungă.

Nimic nu rămâne nepătat în această lume care se pregătește să basculeze dinspre nonșalanța Anilor Nebuni înspre hăurile fascismului. Revoluția imaginată operează prin aceleași tertipuri imorale, de castă, pe care pretinde că le demască în interirorul Sistemului condus de bărbați unsuroși. Cinismul filmului e omniprezent: el acoperă de la pionii aparatului Legii – în frunte cu coruptul inspector însărcinat de caz (un Fabrice Luchini a cărui dicție exagerată se potrivește măcar acum cu contextul burlesc) – și până la junele prim la care visează Madeleine, odrasla leneșă a unui mare industriaș. Există o voluptate în a descoperi această lume reconstituită după criterii atemporale, reflecție tulburătoare a lumii noastre actuale. La fel cum ne putem amuza să intuim traseul scenaristic care a transformat o situație specifică societății occidentale de azi în motor al unei realități de acum un secol.

Rămâne însă întrebarea dacă această operațiune are cu adevărat ceva dintr-o privire revizionistă eficientă, sau e doar un experiment ce se conformează unui anumit gust contemporan, și care astfel ține mai degrabă de wishful thinking. În cazul acestui film, osatura e atât de transparentă, atât de puțin lucrată în spiritul epocii „de adopție”, încât tot ce vedem pare să fie un film de azi, în care interpreții sunt costumați comic. Și nu e clar dacă curentul recent al „peliculelor de epocă” care jură totul pe o lectură prezentă, abdicând de la orice formă de verosimilitate, maschează nu atât un spirit critic exigent, cât o lipsă de aprofundare a istoriei, o ignoranță vanitoasă a detaliilor care fac ca trecutul umanității să presupună ceva mai adânc și mai stabil decât un simplu capriciu personal.

Aceste filme își fac din incongruență și anacronism un titlu de glorie. Însă până și astfel de găselnițe rebele sunt astăzi amenințate de preschimbarea lor rapidă în modă festivalieră. Cu alte cuvinte, filmul de epocă a devenit brusc mai la îndemână de când a ajuns să presupună nimic mai mult decât o minimă documentare superficială. E nevoie să privim aceste experimente cu migală și să separăm adevăratele gesturi contestatare, care repun în discuție narațiuni hegemonice – un impuls mereu salutar – de bietele pastișe năstrușnice, care surfează pe un val preexistent.

Nici nu e de mirare că, în filmul de față, mizanscena nu e deloc credibilă. Se poate spune că nici nu încearcă să fie, pentru că acum sunt de preferat filmele lipsite de credibilitate. E, totuși, o pierdere la nivelul „țesutului sensibil” din care era cândva confecționat filmul de epocă, și prin care înțeleg, desigur, altceva decât o simplă reconstituire „realistă”: niște detalii de reprezentare care să nu ne lase rătăciți și frustrați în fața unei plăceri inaccesibile. Fiindcă realismul se schimbă de la o generație la alta, desigur, dar unele lucruri rămân la fel – cele care țin de onestitatea procesului de documentare. E de văzut diferența dintre Mon crime și un film precum Pas sur la bouche (2003), capodopera lui Alain Resnais, care face din specia decăzută a teatrului bulevardier rezervorul inimaginabil al unei bogății a mimicii, a privirii, a trucurilor de mizanscenă: abia acela, îmi vine să zic, era un gest cu adevărat radical.

Mon Crime rulează în cinematografe din 6 octombrie.