Pe cerul înnegurat al cinemaului românesc, unde părea că aproape nimic nu se mai întâmplă, a apărut acum Mammalia, debutul în lungmetraj al lui Sebastian Mihăilescu. Nu atât o stea care să ghideze cu lumina ei, cât un foc de artificii menit să dispară rapid. Orișicât, spectacolul are de ce să ne intereseze.

Există filme românești pentru care nici nu merită să te mai obosești (majoritatea), și există filme românești care au obosit să mai dea explicații (câteva). Evident că, într-o cultură a stagnării, acestea din urmă sunt cele care pierd – cele care vexează, alegând candid să vadă în cinema prilejul exprimării unei individualități suverane, total irosită dacă se trezește așternută pe hârtie, cu scopul de a fi vândută. Dar ele sunt și cele care au dreptate: filme capabile să existe plenar, intens; gesturi singulare, făcute deopotrivă dintr-o dragoste de cinema – acel cinema care știe că poate fi, că trebuie să fie altfel – și dintr-un dispreț față de industrie.

Desigur că nu orice film diferit înseamnă, automat, un film bun. Dar, cum în clipa de față cinemaul autohton duce lipsă de mavericks – cu excepția lui Radu Jude, singurul cineast român cu operă din ultimii 10 ani –, m-aș risca să pornesc de la această premisă poate prea generoasă. Și aș zice din start că, deși consider Mammalia o încercare ratată, ea mă pasionează totuși pentru că se naște dintr-un pariu. Iar mie, personal, mi-era dor de pariuri. De când cu Noul Val, cinemaul românesc a devenit mai degrabă o afacere a epigonilor sau, dacă vrem să fim indulgenți, a filiației: or, trebuie constatat că Mammalia nu are strămoși, nici rude prea apropiate. El jură pe un moment prezent, pe o inspirație trecătoare, pe un capriciu. De fapt, el restituie greutatea deplină a expresiei „autor de cinema” – adică o viziune artistică tributară doar propriului punct de vedere, unei logici imanente, care nu datorează nimănui socoteală.

Așa se face că Mammalia e o experiență de vizionare cu aer respingător. Mihăilescu își dorește să frustreze. Firul narativ – compus alături de co-scenaristul Andrei Epure – e abia perceptibil. Filmul nu știe mai mult decât depănarea acestor secvențe minimaliste în care un bărbat (Istvan Teglas) e pus în fața unor descoperiri privitoare la jumătatea sa, care îl poartă pe un traseu al revelației cu atât mai infernal cu cât e mai comic. Am spus la fel de multe cu fraza asta barbară pe cât spune și filmul în dezlânarea sa incarnată doar in extremis: înțeleg cum de Mammalia poate să pară mai apetisant din sinopsis decât pe ecran, fiindcă adesea aduce a erzaț conceptual, a colecție de duble trase în plin provizorat, cu scopul de a pregăti un viitor turnaj – nu a film propriu-zis. Filmul, altfel spus, există cu greu, și doar luat bucată cu bucată: o secvență ușor aiuristică dintr-un magazin de peruci, unde un ins dolofan îl ia cu „fă” și „prințeso” pe omul nostru; o alta dintr-o tabără neo-hippie în care un grup de femei poartă rochii albe, vaporoase; o alta dintr-o companie de producție de film, unde protagonistul e batjocorit de toată lumea; și tot așa – delirul nu se încheie niciodată, măturând registre și situații în neștire. Numai că suma acestor viniete nu dă cifră rotundă; ba din contră, aduse cap la cap, se prăbușesc care încotro.

E mereu greu de spus, în astfel de cazuri, cât la sută e frondă asumată din partea regizorului – și transformată pe cale de consecință în gimmick rebel – și cât la sută e lipsă de pricepere pur și simplu. Nu e clar dacă ideea de „experimental” servește la a încălca orice regulă, sau la a masca o necunoaștere a meseriei – dar e clar că „meseria”, ca principiu, nu mai are azi cotă, fiindcă pare mai cool să o fentezi cu exerciții de stil subțiratice. Numai că un film voit „prost” sau „greșit” e la fel de greu de făcut ca unul „bun”, iar aceste etichete, oricât de arbitrare au devenit ele recent, tot ar mai trebui să însemne ceva.

De unde și confuzia legată de Mammalia. Căci nu e niciodată simplu de decis cât de departe putem pretinde unui spectator să ne urmeze în fantasma noastră auctorială. Iar filmul lui Mihăilescu, cu lentorile sale fără cuvânt și cu perplexitatea stârnită la tot pasul, nu prea are milă. Un alt film românesc recent, Boss, impresiona în calitatea sa de potop de pățanii inteligibile doar de mintea creatorului său. Dacă însă acel titlu se dovedea, în cele din urmă, o fâsâială ridicolă, era pentru că voia cu orice preț să importe o estetică șmecheră luată cu împrumut din afară peste o realitate prost înțeleasă de pe Dâmbovița. Să fie oare Mammalia mai mult decât o jucărie de băiețandru doar pentru că referințele sale – o formă de slow cinema, niște imagini suprarealiste etc. – sunt mai înalte, iar distilarea lor, mai rafinată? Întrebarea rămâne deschisă, însă a vrea să târăști experimentul autonom și intuiția personală pe terenul raționalizării forțate e o atitudine la fel de păguboasă.

Problema ține nu de această încifrare; dimpotrivă, a cere mai mult de la spectator, a cere mai mult de la mediu – iată o atitudine pe cât de descurajată de toate instanțele judecătoare de azi (de la maeștri într-ale pitching-ului la distribuitori care știu cu anticipație ce va funcționa în săli și ce nu), pe atât de necesară pentru a duce arta mai departe. Problema ține de pedanteria filmului. Căci e întotdeauna un pericol să cazi în plasa acestei parade a operei care știe să se ambaleze drept radicală, revoluționară: nu o însușire intrinsecă, ci o colecție de markeri strânși laolaltă în mod inteligent.

Probabil traumatizat de experiența sa de publicitar, Mihăilescu foloseste cinemaul (și) pentru a defula: rezultă niște filme prea greoaie (vezi și documentarul Pentru mine tu ești Ceaușescu), dornice să arate că sunt cinema – artă serioasă, cu majusculă – și nimic altceva. Un fel de „cinema filmat”, după geniala expresie a lui Jean-Claude Biette, compusă pe modelul „teatrului filmat”: adică un cinema „de artist”, care supralicitează prin efecte – peliculă și/sau imagine alb negru + cadraj restrâns, tot soiul de trucuri folosite mai degrabă strategic decât pentru a răspunde unei necesități. Mihăilescu e destul de aventuros în căutările sale trimise parcă „din reci depărtări”, care rămân valide în esența lor, chiar dacă trimit la o sensibilitate inospitalieră, pusă pe epatat. Mammalia e contrariul filmelor românești de duzină: în loc de o singură idee stătută, o puzderie de piste care iau ochii. De aceea nu putem decât să rămânem pe recepție în așteptarea viitorului său message in a bottle.

Mammalia rulează în cinematografe din 22 septembrie.