Mă întreb cât adevăr este în spusele lui Alexandru Matei, traducătorul și prefațatorul romanului din 2015 a lui Laurent Binet, „A șaptea funcție a limbajului” (Vellant, 2021), atunci când spune că putem citi acest roman „fie ca un student la Litere, fie ca simplu sau sofisticat cititor de literatură”. În ciuda izului pop-parodic, acest roman cu poststructuraliști pare că și-ar găsi cititorul ideal doar într-o elită deja alfabetizată în French Theory.
François Cusset își începe studiul despre importul filosofiei franceze în Statele Unite făcând câteva comparații memorabile între poststructuraliști și vedetele cinematografiei americane. De pildă, Derrida ar fi un fel de Clint Eastwood, Deleuze & Guattari ar fi Terrence Hill & Bud Spencer, iar Foucault i-ar corespunde lui Steve McQueen. Prin astfel de sugestii, Cusset subliniază faima pe care aceste personalități au început să o aibă în cultura pop din ultima jumătate a secolului al XX-lea. Toți acești filosofi boemi și nonconformiști s-au impus pe scenă odată cu mișcările studențești din 1968 și au devenit, în scurt timp, vedete în ochii publicului post-hipiot din Occident. Astfel, este sexy ideea lui Laurent Binet de a scrie o proză în care să îi folosească pe acești retori pe post de personaje. Pornind de la moartea misterioasă a lui Roland Barthes din 1980, autorul francez construiește un thriller palpitant cu o premisă pe măsură: criticul francez ar fi murit deoarece ascundea un secret de importanță majoră – un document cu a șaptea funcție a limbajului, teoretizată de lingvistul Roman Jakobson. Este vorba de așa-zisa funcție performativă, prin care cei care o dețin pot manipula oamenii și schimba realitatea. Cazul se află în mâinile celui mai deconcertant duo de detectivi din ficțiunea contemporană: comisarul conservator Jacques Bayard, un boomer în sensul deplin al cuvântului, și tânărul Simon Herzog, un doctorand progresist și specialist în semiotică. Cei doi vor călători pe toate meridianele Europei și ale Americii de Nord, căutând acest document vânat de toată lumea (de la Securitatea statului bulgar până la scriitorul Philippe Sollers).
A șaptea funcție a limbajului
În mod clar, este un roman parodic. În același timp, e și un roman care deschide mai multe piste de discuție. Dacă ar fi să le analizez pe toate, aș depăși cu mult spațiul alocat acestui articol. Am să spun ceea ce este deja evident pentru toată lumea care a citit coperta a IV-a, remarcând faptul că A șaptea funcție a limbajului este un roman metaficțional. Ne aflăm într-un cadru istoric real (mediul universitar al anilor ’80), dar în culisele căruia naratorul are grijă să plaseze o acțiune inventată. Până aici, totul e clar. Însă, în punctul imediat următor, trebuie să fac o decizie: pe care strat al poveștii ar trebui să insist? Pe cel naratologic, în care încerc să explic excentricitatea lui Laurent Binet de a scrie o carte polițistă cu superstaruri ale filosofiei continentale? Pe cel filosofic, în care remarc legătura dintre formula romanului și „turnura lingvistică” din teoria occidentală? Pe cel politic, în care plasez fabula în contextul alegerilor franceze din 1981, în urma cărora va câștiga stângistul François Mitterand? Pe cel cultural, în care încadrez A șaptea funcție… – acest loc în care și-au dat întâlnire Dan Brown, Quentin Tarantino și Roland Barthes – în miezul postmodernismului? În mod ideal, ar trebui să le înglobez pe toate. Ca participanții meciurilor de la Clubul Logos (o societate secretă în care mai multe vedete culturale se „războiesc” în concursuri magistrale de dezbateri), trebuie să găsesc o metodă de a demonta – măcar de dragul jocului critic – „argumentul” literar al autorului. Altfel risc să mă afund.
Dar poate că nici nu este ceva de demontat. Afundarea în A șaptea funcție… e inevitabilă. Cartea lui Laurent Binet este, într-adevăr, o avalanșă de informații istorice, teoretice și literare. În acest sens, am putea analiza orice parte dintre cele șase ale cărții (cu tot cu epilog). Să luăm, de probă, partea a treia a romanului, denumită „Ithaca”. Nu este vorba despre Ithaca lui Ulise – deși, pentru o lectură semiotică a prozei, este relevantă și sugestia mitologică –, ci despre orașul Ithaca din New York. În acest loc este organizată o conferință academică fictivă, unde sunt invitate numele mari ale filosofiei europene, precum și câțiva filosofi analitici de peste Atlantic, „dușmanii” pozitiviști ai francezilor visători. Cu alte cuvinte, asistăm la un bombardament de referințe academice. Astfel, nu doar că aceste pagini ale romanului prezintă o radiografiere credibilă a universităților americane din acea perioadă (cu studenți care fumează marijuana și beau bere pe peluzele campusului), ci prezintă și frânturi ale ideilor vehiculate în interiorul ei și, mai ales, în jurul acestei conferințe. În același timp, Binet este atent să nu alieneze cu totul cititorul în „jocul cu mărgele de sticlă” al universitarilor, folosindu-se cu tot felul de tertipuri transgresive. Astfel, în cadrul acelorași pagini, îl putem vedea pe Michel Foucault având un atac de panică pe LSD într-un club de BDSM, pe personajul Morris J. Zapp al lui David Lodge – creatorul romanului „de campus” – făcându-și apariția din neant sau pe Jacques Derrida luptându-se pe viață și pe moarte cu John Searle într-un cadru sângeros scos din B.D.-uri. Într-adevăr, cititorul acestei enumerații s-ar putea simți deja amețit. Dar, în toate aceste experimente, se poate observa o oarecare gratuitate.
Cu alte cuvinte, ca să ne întoarcem la Barthes, pare că nu există vreo miză ascunsă a cărții în afară de stricta plăcere a textului – a scrierii, a lecturii și a interpretării lui libere. Și, într-adevăr, poate nu ar trebui să cerem nimic mai mult de la un roman care începe cu moartea unui literat prestigios și se termină cu o crimă a mafiei napoletane. Până la urmă, toate aceste jocuri ficționale care întind coarda istoriei îi sunt specifice lui Laurent Binet. Recent, autorul a publicat un roman în care își imaginează o lume alternativă în care Europa ar fi fost cucerită de imperiul incaș (Civilizații, 2019). Dar, dincolo de amuzament și de adrenalină, romanul de față este prins într-un glitch straniu de autoreferențialitate. La un moment dat, Simon Herzog realizează, pe un fond paranoic, că este personajul unui roman. Aici se află cheia misterului lui Barthes. Va deveni tot mai clar faptul că a șaptea funcție a limbajului are sens doar în interiorul ficțiunii. Este blocarea raportului dintre personaj și narator: „Dacă există romancier, nu vrea ca acesta să înțeleagă cum a făcut. Nu scrie nicăieri că oricine poate citi în el ca într-o carte”.
A șaptea funcție a limbajului mai face un pas înainte în lunga tradiție de experimente din literatura franceză, ce a început cu Le nouveau roman și a explodat, recent, cu succesul autoficțiunii lui Annie Ernaux. Scos din dialogul cu bibliografia universitară, romanul lui Binet nu dezamăgește, dar nici nu depășește stadiul de curiozitate de bifat pe lista de lecturi.
