Kendrick Lamar, DAMN. (2017)
Kendrick Lamar: cel mai bun rapper al deceniului, lipici la public şi la critică, fani celebrissimi (Obama şi Beyoncé), omul al cărui precedent album, To Pimp A Butterfly, l-a influențat până și pe David Bowie. Chiar și ceea ce-a lăsat pe dinafară – untitled unmastered, opt piese fără titlu și nemasterizate lansate anul trecut - sună mai bine decât trei sferturi din rap-ul momentului. Purtător ad-hoc de cuvânt al campaniei civice Black Lives Matter, colaborator al Siei și al lui Taylor Swift. Am uitat ceva?
A, da, desigur: una dintre țintele secundare ale Noii Drepte Americane (folosirea epitetului „alternativă” – Alt Right – e, ca multe alte demersuri ale celor grăbiți să dea foc lumii și să arunce vina pe alții, un abuz). Nici nu e de mirare că, la 31 de ani, omul simte nevoia să-și tragă nițel sufletul, să încerce să înțeleagă ce i se întâmplă și să caute o cale de a merge mai departe. DAMN., proaspăt lansatul lui album, e o dare de seamă, un rezumat: avântat, inegal și adesea nesigur, însă direct, vivace și extrem de onest.
Din DAMN. lipsesc arcul narativ ambițios (Good Kid, M.A.A.D City era un „bildungsalbum”, iar To Pimp A Butterfly o chemare la luptă) și unitatea stilistică: primul single, HUMBLE., e pop în stare pură, Rihanna apare în LOYALTY (și nu face o treabă rea), U2, of all people, i se alătură lui Kendrick în XXX. Alte bucăți continuă în nota militant-angajată a albumelor de până acum, multe – prea multe! – se vor introspectiv-profunde. Toate titlurile sunt scrise cu majuscule, toate temele sunt grave, „rusești”: LOVE., LUST., FEAR., GOD.
Alergatul acesta în mai multe direcții (fără direcție?) e evident în prima parte din DAMN.: soul psihedelic în intro-ul BLOOD și un prim plot twist pe care nu e cazul să-l dezvălui aici, după care omul se ia la trântă, în DNA., cu Fox News, Antena3-ul (sau B1-ul, dacă vreți) lui Trump: făcut arșice din cauza hitului Alright, în care respectivul post de televiziune citea un îndemn la nesocotirea autorității polițienești, Kendrick se-adună și răspunde: chiar aveți poftă de rapperul amenințător, cel cu legături în lumea interlopă și iute la mâine? Iacătă-l: „Sex, money, murder, our DNA!”. Pentru un tradiționalist, așa cum este el considerat, bucata sună suspect de actual. E mai degrabă trap și e un track care pe care nimeni n-ar fi surprins să-l audă într-unul dintre albumele lui Kanye West.
YAH. omoară însă mult prea repede avântul – o predică în toată regula, cu cel mai leneș beat din toată cariera sa de până acum. Nu relaxat-leneș, ci doar lipsit de zvâc și de inspirație. Fox News și Geraldo Rivera (cel care consideră că „hip-hopul a făcut mai mult rău oamenilor de culoare decât rasismul în ultimii 10 ani”) își ițesc iarăși capetele, dar guest star e nimeni altcineva decât Dumnezeu însuși (YAH.ve, cum ar veni). Să marcăm și prima, prea rapidă, ieșire tematică în decor: „I’m an Israelite, don’t call me black no mo’” – cam greu de făcut saltul, atât timp cât despre rasism și marginalizare e vorba.
În ELEMENT., dincolo de ritmul de bază, ai parte de un strop de chitară jazzy, amintind de To pimp a Butterfly, și de câteva acorduri de pian, iar în partea a doua vine și inevitabilul break, acea ruptură bruscă de ritm pe care omul nostru n-a inventat-o, dar pe care o stăpânește ca și cum el ar fi cel care a înregistrat-o la OSIM. În ultima parte a piesei vin și-un pic de manipulare a vocii (încă un truc contemporan) și o diluare a ratei de BPM (beats per minute). Se-ntâmplă, adică, atâtea lucruri în același timp încât rezultatul ar trebui să fie cacofonic spre insuportabil, dar piesa curge – ca la toți rapperii care știu ce fac - fără cel mai mic sughiț.
Iar FEEL. pornește în ritm de R&B și e confesiv până la limita spovedaniei, cu riscurile aferente cu tot: nu rimele îți sar în ureche (deși ele nu lipsesc), ci sintaxa insolită, cu aer de listă fără sfârșit, o litanie oțărâtă și confuză și o ceartă a lui Kendrick cu el însuși. Să ridice mâna cel care nu s-a luat de unul singur la înjurături câteodată și care nu și-a servit fără menajamente un break exasperat precum „Fuck your feelings!”, doar ca să continue – fără pauză, însă contradictoriu – „I mean this for impostors”. Autocompătimirea (complexul christic?) urcă la niveluri riscante de-a dreptul spre final: „I feel like the whole world want me to pray for them/But who the fuck prayin’ for me?”.
Amestecată e și partea a doua – când extrem de comercială, când de o directețe care dă naștere câtorva dintre cele mai bune piese pe care le-a scris Kendrick până acum: FEAR. e de urmărit cu versurile sub ochi, o adevărată capodoperă înfuriată, cu atât mai răvășitoare cu cât îngroașă fără milă contrastul dintre negativul neo-soul, împrumutat de la Marvin Gaye sau Curtis Mayfield, și atrocitățile despre care tratează, iar DUCKWORTH se adresează fanilor hardcore, celor care-i cunosc prea bine traseul și care-i împărtășesc preocupările și spaimele. XXX. îl face tolerabil pe Bono (lucru care nu s-a mai întâmplat de prin 1998 încoace și care e în sine o remarcabilă performanță).
Contradictoriu, nelămurit, înspăimântat: Kendrick e în același rahat ca tot restul lumii. Peste ani, s-ar prea putea să vedem în ezitările lui de-acum niște mărturii despre o perioadă profund apucată de streche. Vorba lui Julian Barnes din The noise of time, carte dedicată altui artist contradictoriu, nelămurit și înspăimântat: „arta e șoapta istoriei, pe care-o auzi în ciuda zgomotului timpului”.
