Este ironic că înțelegem azi simplitatea prin lupa capitalismului, și anume ca element de design contemporan al produselor: mobilă fără ornamente, telefoane curate, interioare spălăcite de clădire guvernamentală și bancă, totul în jur speră la salubritate vizuală, de parcă clădirile în care intri (ca mallurile) trebuie să arate pe undeva ca și cum nimeni niciodată n-a mai intrat în ele și tu ești primul lor vizitator. Ce găsești acolo? Spațiu, lumină, unghiularitate; chiar și când i se adaugă multă culoare, locul nu poate să scape de aerul său neutru, care spune: aici nu se trăiește, e doar un loc prin care se trece. Toată această neutralitate interioară, ca o asceză, dar abia, este acum semnul bogăției, și asta este ce este ironic la faptul că simplitatea, altădată o poziție filozofică împotriva bogăției, a ajuns asociată cu estetica produselor high-end. Prezentului îi place să creadă despre sine că are această franchețe a formei sobre, pe când trecutul e cu totul și cu totul baroc și, uneori, în excesele sale, de prost gust, străzile lui put și nu le mătură nimeni, iar orașele sunt construite la întâmplare, nu ca cele noi și geometrice.
Altfel, ne mai gândim la simplitate și ecologic, ca reducție a vieții materiale la minimum. M-am descoperit în ultimii ani de nu știu câte ori uitându-mă pe YouTube la oameni care-și construiesc de la zero case mici în pădure sau care-și părăsesc apartamentele mari ca să se retragă undeva într-o furgonetă și ori să devină mobili, ori să uite de lume. M-am uitat și la cele în care se trăiește din cort sau din construcții de paiantă și lemn, fără încălzire centrală, fără sisteme de scurgere, cu o toaletă de compost, câteva oale și cărți. Pe Reddit sunt forumuri interesante, minimaliste, în care lumea se întreabă câte obiecte ți-ar fi cu adevărat necesare în viață și încearcă să facă numărul lor cât mai mic. Nu știu dacă știu, și nici n-ar fi atât de important, dar toți oamenii ăștia își pun întrebări care, de la Diogene la Rousseau, au fost esențiale în filozofia europeană.
Cel mai interesant detaliu din cartea asta, care altfel mi s-a părut cam amețită, este că amândouă aceste poziții – și minimalismul de design, și monahismul ecologist – își au originea într-o metafizică premodernă. Moda mobilei simple a început, spune Brillaud, de la quakeri, care-și doreau să trăiască atât de aproape de Dumnezeu încât nu voiau să se îngroape în exces și să nu-și mai vadă creatorul. E un puseu foarte protestant, am zice, dar de fapt el este o invenție antică, unde poartă peste tot semnele unei gândiri teologice. Într-o formă sau alta, a existat în orice formă de monasticism. Pentru mulți practicanți ai simplității din istorie, simplitatea – ne spune autorul – a fost o formă de sfințenie.
Filozofia unei vieți simple
Asta mi-a adus aminte de observația lui Thomas Paine (în partea Ia din The Rights of Man) că el preferă democrația modernă fiindcă într-un sistem democratic vor fi mai puțini interpuși între om și dumnezeul lui. Liberalismul modern are la origine, cel puțin printre americani, și aerul ăsta de minimalism al evlaviei. De altfel, cred că lucrul care reiese cel mai clar din cartea lui Brillaud este că simplitatea a fost, multă vreme, o chestiune religioasă, în sensul foarte larg al cuvântului, în care se crede că e ceva în realitate mai important decât excesele civilizației și că acest ceva nu poate fi perceput în esența sa decât dacă începem să reducem și ce avem, și cine suntem.
Altfel spus: auzi zeul mai bine dacă reușești să faci lumea să tacă și dacă reduci la tăcere, cu oricât de variabil succes, mai ales fantomele lumii din mintea ta. Brillaud urmărește ideea asta de la greci, firește, la monasticismul medieval, până la Rousseau și în contemporaneitate, la estetica telefoanelor Apple, al căror motto, „Simplifică!”, este jumătate din interjecția faimoasă a lui Thoreau: „Simplify! Simplify!”. Ca istorie intelectuală, cartea e destul de schematică și se străduiește să sintetizeze istoria unui concept multimilenar în nici 200 de pagini – rareori iese bine. Dar invocă, pe lângă figurile arhicunoscute (Diogene, Marc Aureliu, Hristos) și multe alte episoade interesante, pe care le comentează doct.
Auzi zeul mai bine fiindcă nu doar te apropii de el fiind simplu, dar devii într-un anumit sens ca el, care este unu și ca atare simplitatea în stare pură. Moral, invitația la simplitate poate fi formulată și astfel, în cuvintele unui vechi quaker: „Să fii ceea ce pari că ești, să pari ceea ce ești cu adevărat și să nu ai două fețe”. Viața ideală pentru ei, stoici, cinici și autenticiștii moderni, este aceea în care între gând și acțiune nu mai există nicio distanță în care să poată interveni prefăcătoria. Brillaud spune că simplitatea este „tăcerea conștiinței pregătindu-se să asculte șoaptele divinității”. De ce ar trebui să amuțească conștiința pentru a atinge adevărata simplitate e o întrebare interesantă, și o vedem de altfel supraviețuind și-n ecologism, de la Thoreau încoace: gândurile sunt reduse la tăcere în fața sublimului naturii și această tăcere face loc pentru acea adorare dezinteresată a lumii exterioare înțelese drept creație, care devine, în frumusețea ei, același lucru cu divinitatea creatoare.
Acest gen de practică a simplității este prin excelență anticonvențională. Din simplul fapt că cel care vrea o viață mai simplă simte nevoia să renunțe la ceva înțelegem că simplitatea se obține prin renunțare, și ca atare prin a vedea câte convenții mai merită păstrate. Rousseau, pe care Brillaud îl discută, vrea în unele eseuri de-ale sale să renunțe la aproape tot ceea ce trece drept civilizație, din care n-ar mai păstra decât o „perucă simplă”, iar Sfântul Ieronim credea că Diogene „a fost mai măreț decât regele Alexandru prin aceea că a cucerit natura umană.” Și de fapt, aici este cumva miza simplificării vieții și ce este atrăgător la minimalismul contemporan: vrem să vedem cine mai suntem când nu mai avem nimic sau când avem doar suficient cât să nu ne mai putem ascunde de noi înșine în grija pentru obiecte. Nu e ăsta, dintre teste, cel mai greu?
Imaginea principală este un fragment din coperta cărții.
