În 1991, la Minneapolis, Tonya Harding a fost prima patinatoare din SUA care a reușit să execute un triplu Axel într-o competiție oficială. Considerată a fi săritura cu cea mai mare dificultate din patinaj, triplu Axel-ul încă are un statut sacru, foarte puține patinatoare se încumetă să-l repete înainte de competiții șamd. În fine, până și realizatorii I, Tonya s-au lovit de un zid și n-au găsit nici măcar o patinatoare care s-o dubleze pe Margot Robbie. Așa că totul a fost făcut în CGI.
I, Tonya urmărește câteva episoade din viața Tonyei Harding (Margot Robbie), de la construirea unei false arhive video din copilărie (o reconstituire a momentului în care tatăl ar fi părăsit familia) până la patinaj, întâlnirea cu iubitul, Jeff (Sebastian Stan, actor de origine română, cunoscut pentru rolul din seria Captain America) și episodul nefast care i-a îngropat cariera. Filmul e mai degrabă concentrat pe relațiile Tonyei cu familia - rutina bolnăvicioasă și abuzivă cu LaVona (Allison Janney, care a primit un Oscar pentru rolul ăsta), o mamă egocentrică și lipsită de empatie, căsnicia ulterioară cu Jeff, care continuă abuzurile. Cu toate că Tonya Harding n-a fost niciodată America’s darling, filmul regizat de Craig Gillespie (cunoscut pentru debutul său, Lars and the Real Girl, una dintre puținele ocazii în care Ryan Gosling poate fi văzut cu puloverele bunicii croșetate de Crăciun) îi oferă o simbolică revanșă. I, Tonya e punctul său de vedere asupra evenimentelor - și, pentru cine nu știe povestea reală, premisa și continuările ei sunt abracadabrante. Tonya și-a pierdut dreptul de a patina după ce iubitul ei și prietenii lui au făcut o glumă macabră, agresând-o pe una dintre concurentele ei, Nancy Kerrigan.
Filmul lui Gillespie pare să fie, din multe puncte de vedere, un urmaș al lui The Big Short (r. Adam McKay, 2015) la Oscar: sunt două filme care folosesc elemente autoreflexive pentru a îndulci subiecte altfel foarte neofertante din punct de vedere vizual - criza financiară, respectiv sportul în cinema. Într-un fel, Gillespie îl și citează pe Adam McKay, distribuind-o la rândul său pe Margot Robbie, care are o apariție episodică în The Big Short, explicând dintr-o cadă termeni bancari foarte specifici. Cu toate astea, I, Tonya e mai puțin jucăuș pe partea auto-referențială decât The Big Short, asta și pentru că e mai concentrat pe respectarea evenimentelor reale. Astfel, el e un biopic atipic, cu elemente de mockumentary - testimoniale false cu Tonya, LaVona, Jeff și bodyguard-ul Tonyei vin în sprijinul narațiunii, ba chiar ei o mai sparg din când în când (odată cu al patrulea perete) pentru a adăuga încă un strat autoreflexiv. De exemplu, antrenoarea Tonyei, jucată de Diane Rawlinson, se întoarce brusc spre cameră în timpul unui antrenament neconvențional, spunându-ne că patinatoarea chiar a alergat cu un sac de mâncare pentru câini în spate.
E limpede că actorii imită gesturile persoanelor reale, că execută un performance. Din acest motiv, Margot Robbie nu trece prin cine știe ce transformare fizică (la antipodul pretențiilor realiste ale lui Joe Wright de a-l transforma pe Gary Oldman în Churchill în Darkest Hour), iar perucile și machiajul care ar vrea să îi îmbătrânească sunt ridicole. De aici vin comicul și auto-ironia, la pachet cu o critică asupra societății americane. Lipsa de monumentalism și de glorificare e absolut revigorantă, mai ales pentru că arată dublul standard al americanilor: Tonya a fost hulită și ironizată pentru aspectul ei fizic și limbajul ei licențios, dar mai apoi a fost îmbrățișată și admirată după ce i-a ieșit un triplu Axel.
Poate că are alura unui film inutil, dar I, Tonya are mai multe straturi de subversivitate care de obicei nu ajung la Oscar - demontarea mitului familiei americane (de la o mamă complet egocentrică până la soțul Tonyei, un imbecil care o agresează fizic și verbal) și implicit a legendei conform căreia în America reușești dacă ești frumos și carismatic; următorul strat ar fi cel estetic, pentru că e unul dintre puținele filme biografice care nu iau în serios sarcina de a reproduce realitatea unor oameni, ci o transformă într-un discurs despre cinema.
În fine, filmele lui Craig Gillespie sunt de urmărit și pentru că I, Tonya și Lars and the Real Girl au mai multe în comun decât faptul că transformă două frumuseți răpitoare în oameni obișnuiți (Ryan Gosling, respectiv Margot Robbie); ele vorbesc în mod explicit despre eșecurile familiei tradiționale. Ineficiența cu care persoanele își execută rolurile impuse de societate (fie de mamă, fie de soț) duce de fapt la lipsa de comunicare dintre oameni și, în cele din urmă, la violență.
I, Tonya poate fi urmărit în cinemaurile de la noi începând cu 30 martie. Va avea trei proiecții la American Independent Film Festival, toate în prezența lui Sebastian Stan: vineri, 27 aprilie (bilete deja epuizate), 28 aprilie (proiecție urmată de un Open Talk cu Sebastian Stan; încasările vor fi donate programului de voluntariat Our Big Day Out) și 30 aprilie.
