Prima dată când am vrut să merg la Haita de acțiune am întârziat. Când am cerut două bilete „acum”, fata de la casă m-a întrebat: „La Haita?” „Ăăă, nu. La Dungeons and Dragons.” A fost o decizie foarte bună, Dungeons and Dragons e un film foarte distractiv, în care nu apare Garcea și nu se fac bancuri rasiste.
A doua oară când am încercat să merg la Haita de acțiune am primit două bilete la Nous, Etudiants!, un documentar din cadrul festivalului One World Romania cu și despre studenți căminiști din Republica Centrafricană. Deși în film unul dintre studenți e acuzat de viol pentru că are o prietenă de 15 ani, Mugur Mihăescu nu zice „violați butonul ăla de like” nici măcar o dată în Nous, Etudiants!.
A treia oară când am încercat să merg la Haita de acțiune era frumos afară și am preferat să ies la o plimbare. Apoi a început să plouă și am intrat la Târgul Ucrainean de la ArtHub, unde am cumpărat turtă dulce în culorile statului vecin de la un copil și m-am înfuriat un pic că e un an mai târziu și războiul încă-l ține pe turtă dulce ăsta mic aici. Apoi am fost la un alt documentar de la One World Romania, Dragostea nu e o portocală, despre trauma unei generații crescute fără mame în alt stat post-sovietic, Republica Moldova. Deși toate femeile astea (din film și din Ucraina) au riscat, fugind la muncă în vest, respectiv în România de război, probabil nu au riscat destul, deoarece nu beneficiază de nici măcar o reclamă la un site cunoscut de păcănele. Haita de acțiune are patru!
Apoi, pe seară, am ajuns în sfârșit la Haita de acțiune. A patra oară, se știe, e cu noroc.
Ca să ajung la filmul ăsta a trebuit să trec printr-un fel de purgatoriu sau spațiu liminal, anume etajul de sus dintr-un mall muribund, un circ al foamei convertit într-un cimitir al sațietății. Sus, sub niște lampadare imense, o zonă mare centrală e înconjurată cu bandă de avertizare și semne de pericol iminent – deși, oricât de iminent e, pericolul nu e și evident. Mașinuțele cu tampon ce odată patrulau zona periculoasă acum stau triste, depozitate lângă McDonalds, ca un parc de distracții vândut la amănunt. Odată, legenda spune, a fost și-un patinoar aici. Dar a lăsat în urmă doar hidroizolație. Lângă mașinuțe și patinoar-fantomă centrul multifuncțional de medicină și stomatologie socială e închis. Pare un decor respins din The Last of Us, pe motivul că e prea decrepit ca să fie real. Există o sală de bowling, deși nu mi s-a oferit pe durata vizitei nicio explicație privind motivul existenței acelei săli. E pustie. Totul e pustiu. Singurii oameni de acolo sunt veniți pentru Mec și KFC. Sau pentru Haita de acțiune.
Sala în care se proiectează Haita de acțiune arată de parcă a prins epoca lui Gheorghiu-Dej, deși de-abia dacă a prins-o pe cea a lui Băsescu. E ca un fel de bunker de catifea murdară, pe jumătate plină de oameni veseli, care deja râd, și nici n-au început reclamele. Ceva îmi spune că o să aprecieze umorul subtil al lui Bromania, odată ce începe filmul. Nu-i judec. Când părinții mei, intelectuali ajunși aproape de vârsta pensionării, au văzut Teambuilding, maică-mea a râs până era să leșine. Mă așteptam, pentru că gusturile, mai ales în materie de umor, diferă uneori radical între oameni, până în punctul unde devine insultător să te uiți la cineva că râde la așa ceva. Prin 2009, cam pe când se inaugura cinematograful și mall-ul unde se proiectează cu sala pe jumătate plină Haita de acțiune, am fost cu ai mei la Old Dogs, un film detestabil, cu regretatul Robin Williams și cu regretabilul John Travolta. Maică-mea a râs copios la Old Dogs. Eu m-am enervat. Mi se părea că simt viața cum se scurge din mine clipă cu clipă, glumă ratată după glumă ratată. La un moment dat, m-am gândit serios să plec din sală, un lucru pe care nu îl fac niciodată.
Undeva pe la minutul cinci, la a treia reclamă la păcănele digitale, mă ridic să plec de la Haita de acțiune. Mă așez la loc pentru că-mi aduc aminte că vocea lipsită de trup, care de obicei te roagă să-ți oprești mobilul și să nu piratezi pe șestache filmul, aici te roagă să nu te ridici, ca să nu deranjezi pe cei din spate. E normal. Sala e mică, nu are o pantă. Are cinci rânduri și arată ca încăperea de proiecții de la Comitetul Central al PCR, unde Ana Pauker se uita la Cum s-a călit oțelul. Dar e totuși pe jumătate plină și lumea râde, sporadic, la glume cu și despre Bromania. Pe ecran, cineva îi arată curul lui Bromania. Este chiar curul scenaristului de la Romina VTM, și știm acest lucru pentru că s-a lăudat pe Twitter că a arătat în primul weekend curul la 120.000 de oameni. 120.000 de oameni au văzut Haita în primul weekend. Haita o să aibă succes. Are succes deja. Se râde la o glumă cu divorțul dintre Reghecampf și Prodanca. Eu nu râd, nu doar pentru că nu e amuzant, ci și pentru că nu mă pricep, nici la mondenități, nici la folbal.
Am văzut însă Teambuilding și Romina, două filme în care Bromania, zis Matei Dima, a fost detașat cel mai puțin amuzant om de pe ecran. Să fie oare cel mai puțin amuzant om și din Haita? Va reuși oare hattrick-ul?
Hai că poate mă pricep un pic la folbal.
N-am de ce să mint însă, am râs și eu, rușinat, la câteva glume. Prima dată am râs când Bromania, polițist sub acoperire, se îmbracă într-un parpalac de masturbator public și încearcă să atragă un copil supărat, uitat de ta-su la păcănele (dinalea analoge uncool, nu cool și digitale la care face filmul reclamă) într-o dubă. O femeie în vârstă încearcă să-l oprească, crezând că e pedofil (dacă nu ați înțeles deja gluma), zice că o să cheme poliția. Bromania scoate un pistol-dildo negru și o amenință pe bătrână cu el. Pe fundal se vede clădirea semi-ruinată a Academiei Române, făcută recent celebră de Borat 2.
E o scenetă dintr-o lungă serie, pentru că asta e Haita – scenete. Există un scenariu despre case de pariuri jefuite, copii de bani gata și corupție (?), dar totul e un pretext, un artificiu de colat glume și scenete. Ca pe youtube, de unde provin regizorul/scenaristul și producerul/actorul principal.
Urmează o altă scenetă, unde se cântă manele și se bat apropouri rasiste. Am uitat să menționez că Haita beneficiază din plin de cele două triggere de outrage pentru clasa de mijloc, care a ridicat pe culmile succesului Teambuilding, respectiv Romina – înjurături și manele. Adică o (una) manea. Adică cam la fel de multe ca și-n Romina, înțelegeți. Am uitat să menționez și că personajul secundar, Aurel (Vlad Brumaru, căruia nu prea am ce să-i reproșez la rol, pe lângă faptul că l-a acceptat), straight-man-ul din duetul în care Denzel/Bromania e locomotiva umoristică, e codat implicit ca fiind rom. Implicit, adică când îl vede Denzel pe noul sau partener duce mâna la pistol, înțelegeți? Apoi îl vede Garcea și scoate și el direct pistolul la el, știți ce zic? Și apoi, la sfârșit de act 2, când Aurel se supără pe Denzel și Oli (Antonia, da, e Antonia în rol de smardoaică-n film, am uitat și asta…), căci el s-a chinuit greu să ajungă de unde vine el la poliție, partenerul său Bromania îl îmbunează mimând o serie de glume rasiste de tip „haoleo salt fusta să-ți arăt p**da” și finalizând cu deja celebrul „spală-te la p**ă, bă jegosule!”. Aurel zâmbește, e îmbunat, umorul a învins rasismul și haita reintră în acțiune.
Dacă tot l-am menționat pe Garcea prin prisma problematicilor rasiale abordate curajos (Scot pistolul la ț*****) de Haită, ni se dezvăluie relativ rapid că Denzel e și el, de fapt, Denzel Garcea, fi-su’ celebrului Garcea, portretizat de Mugur Mihăescu. Garcea senior, dușmanul lăcustarilor, are un rol mult mai mare în film decât mă așteptam, în general ca poantă (proastă) ambulantă când filmul trenează umoristic – adică des. E vlogger acum, dar altfel e parcă desprins din Garcea și oltenii. Și de-aici devin lucrurile interesante. Existența lui Garcea în universul Haita implică existența canonică a personajului și a aventurilor sale din trecut, cum ar fi cele din capodopera cinematografică Garcea și oltenii. Ori, dacă există Garcea, pesemne trebuie să existe și oltenii – Leana, Costel, Lila și, ultimul, dar nu cel din urmă Axinte, intelectualul familiei Pîrțag. Care Axinte a apărut recent și în Babardeală cu bucluc al lui Jude. Iată, deci, că avem un multivers demn de Oscar, intersecția Garcea-Jude-Bromania, un adevărat Univers Cinematografic Marvel Mioritic. Nu degeaba au făcut auteurii Haitei atâtea trimiteri la Captain America încât riscă un proces cu Disney, cineva a mirosit potențialul. Aștept cu nerăbdare un crossover Mugur Mihăescu - Bromania - Katia Pascariu în Haita 2, eventual unul în care să aflăm șocați că Frankfurt (stereotipul rom din Garceaverse) e unchi-su’ lui Aurel sau că Lila Pîrțag e mă-sa lui Denzel.
Nadirul filmului e atins după concertul de manele, în timpul unei bătăi/urmăriri executată la nivel de film de serie B din anii ‘80, probabil cu Charles Bronsonmania în rol principal. Nu doar că e prea lungă, prea haotică și că nu înțelegi mai nimic din ea, dincolo de faptul că mai multe bemveuri se caută reciproc prin platforma APACA și al lui Denzel e ăl mai răpciugos, dar urmărirea ne oferă și schimbul de replici al filmului. Când șefa motociclistă a dușmanilor urmăritori ia o trântă cu motorul mai ceva ca Paula din Poveste de cartier, reacțiile lui Aurel și Denzel sunt „A căzut! A căzut, mare trântă ce-a tras!” „Și-a rupt p**da-n ea.”. Scenariștii Haitei sunt aproape de oameni, împreună cu ei. Înțeleg cum vorbește bagabontul de rând.
Adevărul este că, din punct de vedere al scenariului, dar și al locațiilor de filmare de tip sală de nunți sau hală părăsită, Haita există undeva la intersecția dintre Poveste de cartier și Băieți buni. Sigur, nu are nici șarmul zero-budget al primului, nici talentul hollywoodian scenaristic demn de Oscar al celui de-al doilea. Dar încearcă, doamne cât încearcă... Scenariul aruncă după noi cu glume la foc automat – englezisme de lip “linkuiesc/lincoiesc”, bancuri de tip „Marcu care trage cu arcu’”, garcisme, glume peste glume cu grași, „clădirea asta are 18 etaje, bine ca e legală, altfel n-aș fi intrat în ea”. De toate, ca la șaormă. Glume ca să fie, că doar e comedie, și comediile au glume. Să fie degeaba, pentru că în rarele instanțe în care percutează, umorul e aproape exclusiv de situație sau personaj, nu de poantă.
Haita are însă un mic avantaj, anume o serie de actori buni, alții decât Mihăescu sau Bromania atrași inexplicabil (bani) în producție. Brumaru joacă straight-man-ul bine, chit că mai are vibe de Vlad/Clanul uneori, Antonia e… OK în rol de smardoaică? Nu știe să joace, dar e foarte simpatică; nu degeaba aflăm spre final (șoc!) că e sor-sa lui Bogdan DLP, care îndeplinea același rol de „om simpatic care nu știe să joace” în Romina. Apropo, auziți… Mi-am pierdut eu mințile de la prea multă Haită sau în clipul ăsta are un cameo Micuțu, vopsit șaten?
Dincolo de headlineri și colegi de reclamă Vodafone ai lui Matei, zis Bromania, avem oameni care chiar știu să joace, ca Iulian Postelnicu (șef supărat generic, dispare subit din film spre sfârșit), Alex Bogdan (coleg metrosexual ticălos dar cu suflet bun) sau Anca Dinicu (queercoded? Oricum, i se dă un pic mai mult de făcut decât în Teambuilding). Dar da, spre deosebire de Romina avem actori în filmul ăsta și nu-mi dau seama dacă asta e de bine pentru film sau de rău pentru ei. Oamenii se achită onorabil de roluri, dar oricâți actori buni ai băga, pe ici, pe colo, și anume prin locurile esențiale, vorba clasicului, tot nu poți să lustruiești rahatul, vorba altui clasic. Nesurprinzător, cel mai bun sketch din din înșiruirea asta de sketchuri vag legate într-un scenariu, îi are pe majoritatea celor de mai sus la pachet într-un fel de montaj de orgie cu droguri ilegaliste și dansatoare exotice în camera de probe, pe ritmuri de Otherside și Killa Fonic. Cinematografic și actoricește, e cam vârful filmului. Până și Bromania iese amuzant din scena aia. Tot ce mai lipsea e Răzvan Gogan care, hei, e și el în filmul ăsta jucându-l pe Cato-ul lui Garcea. Da, Răzvan Gogan smardoi karatist. Cine zicea că filmul ăsta nu are umor? A, eu?
Undeva spre sfârșit, Haita de acțiune începuse să mă prindă un pic. Nu știu, poate era sindrom Stockholm sau ceva, dar parcă nu mai era atât de atroce. Dar apoi vine finalul-final și totul se dărâmă. Denzel Garcea se îmbracă în captain Romania, toată lumea se bate cu toată lumea, avem momentul de pulan-ex machina și Garcea salvează ziua în timp ce face vlogging pentru că Garcea e vlogger acum. Și Bromania e Garcea. Of.
La final ajung în același pat (de spital, nu vă gândiți la prostii!) Denzel, Aurel și cu Oli și se privesc cu subînțeles, în timp ce fac una din cele mai dureroase serii de glume din istoria cinematografiei. Și ceilalți polițiști sunt acolo și ne spun, nu glumesc, bancul cu concursul și cu ursul. Vedem outtakes la sfârșit și oamenii ăștia chiar râdeau, se distrau pe set la bancul cu ursul.
Cine știe, poate că adevărata haită erau prietenii pe care ni i-am făcut pe drum?
Sigur, aș putea să închei aici, cu finalul, după o epopee care m-a dus la trei filme și apoi prin purgatoriul unui mall muribund, la o serie de sketchuri lipite cu super glue care se cheamă Haita de acțiune. Dar nu am menționat până acum poate cel mai important lucru despre Haita – anume nivelul incredibil de trist la care poate să se coboare producția ca să facă reclame. Înțeleg că filmele sunt scumpe și că în special filmele de tip Haita nu pretind că au vreun interes artistic, ci doar scopul de a avea succes la public, pentru a genera bani pentru investitori și, cu voia dvs. ultimii pe listă, pentru actori. Dar e incredibil ce se întâmplă în Haita. Avem atât reclamă explicită de tip „doamne ce-mi plac țigările Emfizem!” și reclamă implicită de tip cutia de suc „uitată” pe masa din La bloc. Tot timpul. Doi smardoi îl bat pe Denzel și îi dau șervețelele BRAND ca să-i șteargă pe ghete. Denzel și Aurel se duc la patiseria BRAND să cumpere melc cu cașcaval. Din mașină se aude „sunteți pe cel mai tare post de radio, BRAND FM”. Se ajunge la BRAND Tower, unde Denzel întreabă cât e prețul pe metrul pătrat. Altundeva se vede proiectat pe jos logo-ul unui BRAND de mașini înainte ca Aurel să urce în ultimul model BRAND electric exclamând, pentru că scenaristul știe cum vorbesc tinerii cool, „bine pe mașină”. Se face reclama la un BRAND de măsline, prieteni, măsline în mijlocul unei scene de bătaie. BMW-urile cu care se face marea scenă de acțiune sunt oare încă o activare de brand sau doar o reflecție a id-ului românesc, cumpărat SH de pe Germania?
Dar mai presus de tot, de orice, e reclama la păcănele. Nu credeam vreodată să văd ceva mai rău decât am văzut în Romina. Am fost, însă, naiv. Reclama e continuă, recurentă, vizibilă direct, insistentă. BRAND Păcănele apare în primele câteva minute pe ecran pe tableta din mâinile partenerului nașpa al lui Denzel. E singurul motiv pentru care există personajul respectiv, personaj care revine în 4+ scene ca să păcănească și să vorbească alături de protagonistul nostru, idolul copiilor și al consumatorilor de umor, Matei Dima, aka Bromania, despre BRAND. Se spune numele brandului de păcănea, se vorbește de bine, sunt băieți buni ăștia de la păcănele BRAND, îți închid contul după ce-ai vândut-o pe bunică-ta pe organe ca să mai dai un spin. Păcănelele BRAND sunt prietenele noastre, ne vor binele, nu ne iau chiar TOȚI banii. BRAND. BRAND? BRAND! (B)Romania.
Cine știe, poate că adevărata haită erau activările pe care ni le-am făcut pe drum?
