Mi se pare cel puțin nefericită lipsa de receptare a noului volum al lui George State, Sarx (Nemira, 2023). Nu zic asta fiindcă ar trebui să îl facem mai cunoscut: includerea lui în lista de mulțumiri din noul film al lui Radu Jude face publicitate cât zece cronici la un loc. De fapt, păcatul cel mai mare este că abia dacă am zgâriat suprafața interpretărilor posibile.
Flancată, pe de o parte, de o structură clasică (cu endecasilabi grecești, ode horațiene și terține dantești) și, pe cealaltă, de ecouri moderne (formată din distihuri în stilul lui A. R. Ammons, forme celaniene și „orele canonice” ale lui W. H. Auden), volumul lui George State include în miezul său și o secțiune care pare să se rupă – stilistic, cel puțin – de celelalte șase grupaje atent confecționate ale cărții. Partea a IV-a se numește „In/tim” și adună, după cum anunță și subtitlul, „Fragmente dintr-un jurnal găsit” fictiv. Scrise din perspectiva unei tinere femei din clasa de mijloc, adnotațiile diaristice din această secțiune recompun viața acesteia pe parcursul primelor luni de pandemie, care coincid, de asemenea, cu o perioadă complicată pentru naratoare, prinsă în mijlocul mai multor relații emoționale și sexuale. Iese în evidență, așadar, vulnerabilitatea sfâșietoare și sexualitatea debordantă a unui personaj credibil, construit, dacă mi-e îngăduită o suprainterpretare, după un model prozaic douămiist, deși mult mai candid: „gesturile sale minunate, tremur de atunci. fiecare mișcare are un corespondent în altă parte a orașului”, „corpul flirtează fără mine. flirtez până și cu obiectele din jur, cu clanța, mătura, copacii, norii, ploaia” etc.. Este secțiunea care mi-a atras încă de la început atenția, pentru că nu i-am înțeles nici scopul autenticist, nici aproprierea vocii feminine, până să îmi dau seama că referința directă este Fragmente dintr-un carnet găsit (1932), debutul în proză al lui Mihail Sebastian: un roman interbelic scris după tehnica „manuscrisului găsit”, dar care, mai mult decât atât, reprezintă și o traducere fictivă din franceză. Și, deși nu știu (încă) sursa jurnalului din Sarx, schimbarea perspectivelor de gen din „In/tim” a reprezentat, pentru State, tot o formă de translație. Tocmai în acest joc referențial, trans- și intertextual, stă planul proiectului de față.
În acest punct este necesară o clarificare. Mulți vor expedia discuția, spunând că ne-am întors înapoi la postmodernismul optzecist, mai precis la Levantul (1990) lui Mircea Cărtărescu, care nu doar că ar fi fost primul joc intertextual de acest fel, dar ar fi pus în aplicare și un plan mult mai ambițios: rescrierea parodică și ingenioasă a întregii istorii lirice românești. Aici aș avea multe de obiectat. Puțini poeți se pot apropia de virtuozitatea stilistică și cultura poetică a lui Cărtărescu, dar, deși George State se numără printre aceștia, nu cred că acesta a fost scopul său inițial. Ce observăm în Sarx nu sunt simple rescrieri sau parodii, ci traduceri propriu-zise, fie ele mai explicite (din Horațiu, din Dante, din Auden) sau mai subtile (din clasicii greci, din Ammons, din Celan). Și, înainte de a-l acuza cu toții pe redactorul de la Idea pentru „plagiatul” său nerușinat, ar fi bine să privim întregul proiect al acestuia ca pe o reflecție foarte inteligentă despre ce înseamnă o traducere, despre funcția formei și, de ce nu, despre mediul textual mai pe larg. S-ar putea ca George State să facă pentru douămiismul muribund ce face Jude pentru Noul Val Românesc: să mute discuția dinspre autenticitate sumbră către artificialitate ludică, deconspirând mecanismele din spatele scrisului. Sună postmodernist? Este. Doar că în cel mai bun mod posibil, întrucât mută, pe ascuns, accentul dinspre ce e livresc și spiritual către ce e realist, profan și critic: către sarx (carne).
Pornim de la o idee banală, pe care mulți literați au repetat-o timp de decenii întregi: orice traducere este o rescriere. Ceea ce înseamnă că (1) orice tălmăcire își trădează sursa și (2) traducerea este un gest creator, la fel de valabil ca scrisul. Evident, ar fi absurd să exagerăm aceste principii, care ne-ar conduce într-un relativism complet, însă nu le putem nega productivitatea: textul din punctul original A nu este același cu cel din punctul B. Ceea ce face George State este să scoată textul din procesul formal-birocratic al traducerii (unde avem acces doar la cele două extremități) și să îl „plimbe” puțin prin zona intermediară a propriei subiectivități, printr-o reverie asociativă, unde „gândurile, obscur gesticulând, / Invocă mădularele ciuntite, / Lăsate-n urmă pe alte meleaguri”. Un rezultat al acestui joc este intercalarea planului livresc cu cel biografic. Am mai văzut acest lucru și în Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (2012) și AnaBASis (2014) ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu, însă aici efectul este și mai percutant. În acest sens, mi-a plăcut îndeosebi secvența „D.”, care este, de fapt, o tălmăcire după partea a XXX-a a Purgatoriului lui Dante. În fragmentul original, poetul italian este abandonat de Virgiliu și se întâlnește cu Beatrice, care îi va ierta „infidelitățile” și îl va ghida prin Paradis; aici, State se pierde de W. S. Merwin (a se remarca dialogul: poetul american a tradus Purgatoriul în engleză) și se întâlnește cu un personaj feminin, care îl admonestează pentru că, „invers / decât în vers, promisiunile nicicînd // nu și le-a ținut”. Citatul final din Derek Walcott – „Clasicii pot consola. Dar nu destul” – intră comic în peisaj, făcându-ne să ne gândim că asistăm (sau suprainterpretez?) la o ceartă conjugală banală.
Cu toate acestea, cel mai interesant mi se pare când State devine politic. Uneori e amuzant. E delicios să vedem cum Odele lui Horațiu ies de pe făgaș și vorbesc despre criza proprietăților funciare („Vei ceda împăduritele / terenuri extravilane, rînd pe / rînd cumpărate, și apartamentul / și casa de la țară, scăldată de / galbenul Tibru”). Alteori, este pur și simplu smart. Aici sunt două cazuri pe care vreau să le menționez. Secțiunea „Peisaj romantic” face referire directă la minunatul poem Garbage din 1993 al lui A. R. Ammons. Textul original este o meditație lungă, un poem „total” despre deșeurile care au umplut planeta în capitalismul târziu. Ce face State este să lege acest poem super-global de un caz hiper-local: groapa de gunoi de la Pata Rât, unde au fost alungată comunitatea romă de pe strada Coastei de către Primăria Municipiului Cluj-Napoca în 2010. Distihurile specific ammonsiene sunt folosite ca „matrice” pentru interviurile luate comunității din Pata, încheind cu o întrebare retorică care denunță falsa dezvoltare a societății românești, profund rasistă și clasistă: „cum să scormonești în gunoi? ce-o să spună / despre noi Uniunea Europeană?”. Al doilea exemplu este secțiunea „Rosa Loremica”, unde, dintre avatarurile lui State, ies în evidență cel mai bine traducătorul lui Celan și redactorul de la Tact. Poetul german scrie „Du liegst” în 1967 în amintirea Rosei Luxemburg, după ce a fost asasinată și înecată în Landwehrkanal pe 15 ianuarie 1919. Tot în această perioadă, mișcarea comunistă, condusă de ea și de Karl Liebknecht, prin intermediul Ligii Spartachiste, a fost suprimată violent – și ironic – de așa numiții „social-democrați” conduși de Gustav Noske. Ce vedem este cum traducătorul-State tălmăcește, pas cu pas, poezia lui Celan, punând la un loc piesele puzzle-ului istoric din spatele textului: „cheia cea mai / însemnată, indiciul ultim / că este vorba, inconfundabil / și indubitabil, despre ea”.
În ceea ce mă privește, sunt sigur că am pierdut multe piese din puzzle, din neatenție sau din pură ignoranță. Sunt sigur că cineva din viitor va face o muncă de interpretare mai tenace. Până atunci, nu pot decât să recitesc Sarx cu senzația că găsesc ceva nou cu fiecare lectură. Sub cele șapte măști distincte – tot atâtea ca și segmentele din „Horae canonicae” ale lui Auden – par să existe mereu polifonii semantice, efecte căutate sau accidente fericite. Eu zic că merită suprainterpretate.
