„Furiosa” e un prequel care spune o poveste strălucitoare și cromată despre cruzime și răzbunare la sfârșitul lumii. O să aprecieze, însă, publicul un film de două ore și jumătate, ce nu doar cere, ci invocă activ memoria mai faimosului său frate, „Fury Road”?

George Miller, savantul nebun din spatele lui Furiosa are o filmografie pestriță. La cei 79 de ani pe care îi are, Miller a scris și regizat (printre altele) filme despre porci vorbitori, vrăjitoare suburbane, nu unul, ci două filme despre pinguini dansatori și cinci filme despre deșertul apocaliptic care e Australia. Chiar mă uitam la Furiosa și la lumea construită impecabil de Miller și mă întrebam dacă nu cumva pe restul planetei oamenii o duc bine mersi, poate doar e oleacă de caniculă, inflație, mai cade curentul și nu-s ouă proaspete la aprozar, în timp ce, în Australia, warboys mor istoric pe drumul furiei. Atât de bine își conturează lumea Miller că te pierzi în ea, deși nu prea știi, sincer, în ce te pierzi. Serios acum. Mad Max 1 prezintă o lume relativ funcțională, cu orașe și reguli. Road Warrior și Thunderdome ne arată haosul unei postapocalipse cu motocicliști și deșert. Fury Road se joacă cu opera și circul, cu personaje mutante, bizare, pastișe ale umanității într-un deșert care pare ieșit din Dreamtime-ul aborigen, nu din lumea de astăzi. Când se-ntâmplă toate astea? Câți ani au trecut de la sfârșitul lumii? Știm povești despre războaie, despre mici și mari apocalipse – dar nu par să aibă vreun sens în lumea în care există personaje ca Rictus Erectus și fra-su, Scabrous Scrotus. 

Aici intervine Furiosa. Filmul pare un „proiect de bătrânețe” al lui Miller, mult așteptata adaptarea a unei epopei pe care a trebuit să o taie dramatic ca să scoată Mad Max: Fury Road din ea. Un pic de context și culoare pentru deja foarte coloratul univers Mad Max, privit din perspectiva deuteragonistei Fury Road, titulara Furiosa. Pe scurt, un prequel. Unul care (bineînțeles) nu reușește să se ridice la înălțimea lui Fury Road, un film văzut de mulți drept aproape perfect.

Miller însă reușește ceva magic, mult mai dificil decât să facă o parte a doua competentă, lucru de care știm că e capabil, dacă nu de la Mad Max: The Road Warrior, atunci cu siguranță de la Happy Feet 2. Reușește să facă un prequel epic, operatic și (sincer) un pic cam lung, care însă nu doar invocă Fury Road, ci reușește să-l ia pe sus și să-l integreze fără probleme ca un fel de parte a doua a posteriori. Au mai fost filme care au încercat asta recent, cinematograful din ultimii ani mainstream e, până la urmă, o exploatare minieră industrială a nostalgiei pentru deceniile trecute. Două exemple îmi vin în minte – mediocrul The Thing (2011) care se termină fix unde începe clasicul lui Carpenter și surprinzător de bunul Rogue One (2016), care reușește să se saboteze singur la final, invocând începutul de la Star Wars: A New Hope. Furiosa încearcă ceva similar, ba chiar ne prezintă secvențele principale din Fury Road peste genericul de final. Doar că Furiosa o face bine, pentru că spune o poveste completă și complexă, de care însă nu te poți bucura 100% decât dacă ai văzut Fury Road. Mai mult, Fury Road însuși pare parte integrantă, a doua parte sau chiar ultima treime a sagăi Furiosăi.

Povestea e relativ simplă, dar e ilustrată cu flerul vizual specific lui Miller. Furiosa mică (Alyla Browne) e răpită din locul verde cu multe maici de către trupeții lui Dementus, șeful maniac al unei hoarde de motocicliști, jucat incredibil de Chris Hemsworth. Dementus e un personaj nuanțat dar exploziv, cu un trecut tragic (vag menționat) și un prezent comic și crud (explorat din plin). Pare extras în același timp dintr-o parodie de film postapocaliptic și din Sons of Anarchy. Sincer pare și cam prost, dar e bine integrat în menajeria de tirani ai deșertului din saga Mad Max, care duce în general lipsă de satrapi cerebrali. După ce Dementus îi omoară mama, mai cerebralul Immortan Joe o ia la schimb pe Furiosa ca să o facă, în timp, una din nevestele sale. Însă Furiosa scapă și devine mecanic/liftier în Citadela lui Joe, deghizată în băiat. Visează la răzbunare și, între timp, e luată sub aripa protectoare a Pretorianului Jack (Tom Burke), camionagiul/războinicul șef al lui Immortan Joe. Fac o paranteză să zic cât de amuzant e să ai în aceleași scene oameni pe care-i cheamă Dementus, Furiosa sau Mâncătorul-de-oameni și Jack sau Max. Dar e de înțeles, pentru că ambii sunt avataruri ale trecutului, adaptat la prezentul postapocaliptic. Jack e, practic, Max. Sincer, cred că în altă versiune a scenariului Jack era Max (se pare că Miller are ideea asta de saga Furiosa de decenii, doar că era ocupat cu pinguinii). Pentru că e un personaj identic – un dur amoral, dar sufletist, care nu vorbește mult, conduce bine și știe oleacă de bătaie, vorba poetului. Poate asta ne explică și de ce Furiosa are încredere în Max atât de repede în Fury Road. Sau poate și-l amintește din micul cameo pe care Max îl are în Furiosa.

Dacă tot am ajuns la subiect, paralelele cu Fury Road vor fi inevitabile și da, precedentul film din saga Mad Max/Furiosa e net superior vizual și ca acțiune. Deși Furiosa, la rândul său, e net superior oricărui alt film de acțiune și cascadorie din ultimii ani, chiar și superbului The Fall Guy (2024), nu se ridică chiar la nivelul Fury Road. Ba Fury Road e și un film mai bine „tăiat”, narativ vorbind. Sunt multe personaje secundare grotești în Furiosa care își pierd o parte bună din șarm dacă nu le privești prin prisma evoluției și mai ales a execuției lor în Fury Road. Fanii Fury Road cu siguranță că vor aprecia, de exemplu, privirea razantă aruncată prin cutia de jucării a lui Rictus sau scurta prezentare a logisticii haremului lui Immortan Joe.

Furiosa e aproape un studiu al personajului principal și al lumii din jurul său, mult mai bine creionată decât în precedentul film. Și dacă cu lumea se descurcă Miller și echipa de producție, să te pui în pantofii lui Charlize Theron nu e ușor deloc. Greul pică pe umerii Anyei Taylor-Joy care trebuie să joace cel mai mult rolul Furiosei, deși sincer pot spune că e eclipsată – și ea, ba m-aș hazarda să zic că și Charlize Theron – de tânăra Alyla Brown, care e fantastică la început. Dar nici Taylor-Joy nu e rea, dimpotrivă, și spun asta ca haterul ei numărul unu. Scenele pe care le împarte cu Hemsworth sunt incredibil de memorabile, deși, dacă e să fim sinceri, meritul e în mare al lui Hemsworth acolo, el fiind cel cu replicile. Furiosa, ca și Max, comunică mai ales prin strâmbături și nervi. Ceea ce e perfect pentru actrița noastră principală! Poți spune orice despre Taylor-Joy, dar nu că nu este expresivă, și asta e foarte important într-un film în care principalul său canal de comunicare sunt privirile încruntate.

Acțiunea e incredibilă, chiar dacă nu atinge notele de ridicol din Fury Road. Dincolo de deja faimoasa scenă a atacului asupra camionului, care a fost filmată în 78 de zile, toate scenele de acțiune motorizată par mai credibile, mai bine puse la punct și integrate în lumea filmului decât nebunia high-octane din Fury Road. Amestecul de efecte practice și digitale face din nou aici ce mii de specialiști în efecte vizuale de la Disney n-au reușit în niciun Star Wars sau Marvel. Furiosa ne arată încă odată ce Fury Road făcuse clar: că un om de aproape 80 de ani care a făcut filme cu porci și pinguini poate, cu talent și o viziune artistică clară, să facă acțiune mai bună decât sute de comitete și comiții ghidate algoritmic. Mad Max: Fury Road nu a fost aclamat universal pentru că e un film cu explozii și mașini, ci pentru că e un film în care se vede talentul și viziunea regizorală. Furiosa beneficiază de același talent regizoral, de același worldbuilding și totuși nu e „mai mult Mad Max”, ci mai mult (și în același timp mai puțin…) decât Mad Max.

Poate asta va fi și hiba filmului, față-n față cu publicul. Miller a vrut să-și pună viziunea completă pe ecran – filmul a fost scris odată cu Fury Road, nu ca o consecință a succesului acestuia. Asta se vede în felul în care se completează cu filmul precedent, cum creează un tot unitar. Dar dacă Fury Road e multă acțiune și distracție, un fel de act trei de lungimea unui film, Furiosa trebuie să facă terenul, munca de pregătire, să ne arate mai mult din lumea și viziunea lui Miller. Vedem locații ce erau doar menționate în Fury Road, petrecem timp cu personaje care aveau un rol episodic acolo, avem cincisprezece ani de fundamentare laborioasă în două ore și jumătate de film. Poate prea laborioasă, sau poate prea puțin, pentru că unele personaje și situații par chiar și-așa băgate doar superficial, ca un capriciu autorial, pe când alte scene sunt grăbite ca să țină totuși filmul la o lungime rezonabilă. Chiar cred că Miller ar fi transformat saga Furiosa într-o trilogie dacă-i permiteau studiourile, una în care Max să apară doar sporadic, pe final. Ce a ieșit acum e însă mai mult decât satisfăcător, un film care conturează viziunea artistică și lumea lui Miller. Poate cel mai ambițios proiect „de bătrânețe” al unui regizor, cel puțin până iese Megalopolis. Să sperăm că și publicul va avea răbdarea și atenția pe care o merită un film în care ambele resurse au fost investite din plin. Chiar dacă-i fără Mad Max.

„Furiosa” se vede în cinematografele din România începând de vineri, 24 mai 2024.