Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga, Editura Tact, 2017, 268 p. 

Protestele din februarie au readus în actualitate un zombi: anticomunismul. Anticomunismul nu este, cum le convine unora să creadă, o critică a comunismului real sau teoretic. După 1989, anticomunismul dominant pe piața intelectuală din România a fost un discurs extrem de simplist care a prezentat în mod uniform comunismul ca rău și capitalismul ca bun. El a legitimat tot felul de politici antisociale, a legitimat privatizări frauduloase, a legitimat retrocedări cum nu s-au mai făcut nicăieri în Europa ex-comunistă; nu în ultimul rând, a legitimat o bună parte a intelectualității care a sărit din barca privilegiilor deținute în comunism (măcar relativ, în raport cu restul populației) în trenul privilegiilor accesate în postcomunism.

Oricât de contraintuitiv ar părea, primele critici substanțiale ale anticomunismul au venit după 1989 din partea unor liberali în sens clasic. Republica absentă a lui Daniel Barbu (prima ediție în 1999), Retori, simulacre, imposturi de Ciprian Șiulea, Anatomia răului politic de Adrian-Paul Iliescu (2005) sau eseurile lui Caius Dobrescu, cărora li s-au adăugat lucrările sociologului Vladimir Pasti, i-au adus anticomunismului critici pe care stânga din România nu ar fi îndrăznit să le ridice în primul deceniu și ceva de postcomunism (vreau să spun că nu ar fi îndrăznit nici dacă ar fi existat efectiv).

Însă în ultimul deceniu lucrurile s-au schimbat. Schimbare poate fi aproximată cel mai bine prin apariția platformei CriticAtac, care, cu toate disensiunile și indeciziile de etapă care au înconjurat-o, a reușit să formuleze pentru întâia dată după 1989 o versiune rezonabil de radicală a stângii. Totuși, CriticAtac nu a reușit să atragă de partea sa clasa de mijloc emergentă (identificată de câțiva ani, mai mult sau mai puțin persiflant, prin sintagma „tinerii frumoși și liberi”, pe scurt „tefeliștii”), pe care inițial o va fi avut în vedere. Deși joncțiunea părea verosimilă în timpul protestelor din 2012, ea s-a transformat într-un pod din ce în ce mai îndepărtat odată ce masa protestatarilor s-a extins și diversificat enorm în timpul protestelor din 2013 (Roșia Montană), ajungându-se în această iarnă la poziții de ostilitate evidentă. Prin februarie, nu era o priveliște deloc rară să vezi pe Facebook „demascări” avându-l ca obiect pe Costi Rogozanu (eventual sub forma „Rogozanu e un *******”), la care floarea tefelimii făcea coadă la like-uri.

Cam asta a fost muzica de acompaniament a întoarcerii anticomunismului. În Piața Victoriei din februarie 2017, anticomunismul a avut mai multe înfățișări, toate (în buna sa tradiție) simpliste. În primul rând, sloganul „PSD/ Ciuma roșie”, care stabilește senin o linie de continuitate între Stalin, Dej, Ceaușescu, Iliescu, Ponta și Dragnea. Potrivit ei, singura sau principala problemă a României ar fi moștenirea comunistă care ne împiedică să decolăm către capitalismul „ca afară”. În logica acestei perspective, e suficient ca Dragnea și clica lui să fie trimiși la pușcărie (de preferință direct la dușuri) pentru ca tot hățișul decalajelor economice care stau la baza capitalismului global să se rezolve de la sine, ca în „Frumoasa din pădurea adormită”. Toată recuzita ideologică nouăzecistă reapare aici, după ce dormitase de-a lungul anilor 2000 (nu întâmplător, un deceniu de relativă prosperitate economică). O anexă a acestei perspective simpliste este rolul alocat luptei anticorupție în imaginarul Pieței: astfel, ar fi suficient ca hidra corupției să fie înfrântă (eventual la pachet cu balaurul comunist) pentru ca toate probleme României să se rezolve: spitalele să înceapă să funcționeze, profesorii să se întoarcă la școlile din sate, industria să duduie, agricultura să înflorească, vacile să alerge pe pajiști dând lapte, carne și ciocolată, Donald Trump să piardă alegerile, Brexitul să fie anulat, problemele structurale ale zonei euro să se rezolve pac-pac, emigranții să nu mai fie victimele rasismului, atentatele să se transforme într-un pod de flori, Putin să devină budist, iar Rusia o democrație matură etc. etc.  

Din păcate, lucrurile sunt un pic mai complicate în realitate decât în fanteziile anticomuniste. În ce fel sunt mai complicate o arată cartea la Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga, la care ajung în fine după această lungă introducere. Poenaru face parte din gruparea CriticAtac și în această calitate poate fi acuzat din oficiu de o grămadă de lucruri: că este un dușman impenitent al „eticii neuitării” pe care a slujit-o Monica Lovinescu, că este vândut Rusiei putiniste, că îl citește pe criminalul Marx, că este omul PSD-ului ș.a.m.d. Desigur, cine dorește să privească astfel lucrurile se poate considera dispensat de recomandarea de a citi cartea lui Poenaru. Cei care se vor hotărî însă să o citească vor găsi acolo ceva ce a lipsit din acea parte a Pieței Victoriei care striga „PSD/ Ciuma roșie”: o perspectivă critică articulată asupra ultimelor trei decenii. 

Poenaru execută, în partea probabil cea mai spectaculoasă a cărții, o serie de profiluri ale liderilor politici care au condus tranziția: Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, Klaus Iohannis, Dacian Cioloș și Liviu Dragnea. Spoiler: toți sunt personaje negative. Dar personaje negative nu într-un roman polițist în care securiștii răi luptă împotriva securiștilor mai puțin răi, ci într-un sistem complex care integrează date economice, ideologice, globale. Împrumutând două concepte din zona istoriei Holocaustului, aș spune că Poenaru are o perspectivă nu intenționalistă (de tipul: Hitler a plănuit din leagăn Soluția Finală), ci funcționalistă (deși în Holocaust biografiile individuale al lui Hitler și ale acoliților săi au jucat un rol important, procesul care a dus la Holocaust a depins de numeroși parametri, mulți accidentali, surveniți pe parcurs). Spre deosebire de istoria elitelor comuniste produsă de Vladimir Tismăneanu, în istoria postcomunismului scrisă de Poenaru liderii politici sunt importanți, dar nu decisivi, iar persoanele lor ascund o serie de mișcări/ conflicte sociale, politice etc.

În critica devastatoare a lui Florin Poenaru, Ion Iliescu este câștigătorul luptei începute în comunism dintre birocrația de partid și tehnocrație; un câștigător favorizat de context (lipsa unei alternative reale, pregătite din vreme), dar un câștigător în contratimp, tardiv, care nu doar că nu împiedică mersul României către neoliberalism, dar, mai mult, reușește să trădeze cam toate cauzele pe care identitatea sa de om de stânga i-ar fi cerut să le apere. Paradoxul său tragic, scrie Poenaru, e că

„a fost considerat o figură onorabilă și o alternativă viabilă doar când Ceaușescu era la putere. Imediat după înlăturarea acestuia, Iliescu a părut și el expirat, mai mult un element al trecutului decât o promisiune pentru viitor. Din speranța unui reformist local, Iliescu a devenit brusc o frână pentru progres. Dacă pe 21 decembrie 1989 Iliescu putea fi o soluție, pe 22 decembrie era deja parte din istoria ce trebuia depășită. Doar abilitatea sa politică și inepția adversarilor săi din zorii tranziției au reușit să-l propulseze la putere și să devină figura marcantă – mai mult la nivel simbolic decât practic – a tranziției. Adversarii săi anticomuniști au spus mereu că neșansa României și cauzele înapoierii sale în perioada postcomunistă a fost tocmai venirea la putere a lui Ion Iliescu. La fel cam ca în toate cazurile, ei se înșală și aici, iar asta deoarece, printre altele, Ion Iliescu nu a contestat cu nimic direcția generală sau logica tranziției. Problema reală a fost că Ion Iliescu (sau cineva ca el) nu a venit la putere în cadrul partidului comunist înainte de 1989. Neșansa României, dacă se poate vorbi în termenii aceștia, nu a fost că el a preluat puterea după 1989, ci că nu a preluat-o înainte, când mai putea fi vorba de o reformă a comunismului și când s-ar fi putut consuma o parte din tensiunile de clasă specifice comunismului. Venind și menținându-se la putere după 1989, Ion Iliescu nu a făcut decât să se afle în fruntea unui sistem care a creat o burghezie locală compradoare, a împins țara într-o relație colonială cu capitalul european, mai ales cel german, și a transformat fosta clasă muncitoare comunistă în forță de muncă ieftină, precară și migrantă. Să recunoaștem, nu e un bilanț foarte onorabil pentru destinul unui om de stânga”.

În continuare, Adrian Năstase e văzut ca reprezentant tipic al eșalonului secund din Partidul Comunist, care ajunge în prima jumătate a anilor 2000 să convertească puterea politică în putere financiară (pierzând însă ulterior lupta, laolaltă cu burghezia națională pe care o reprezintă, în fața capitalului internațional).

Traian Băsescu apare în poză ca un jucător conștient la nivel teoretic de disfuncționalitățile globale ale capitalismului, care au provocat criza din 2008, dar care profită oportunist de ele pentru a implementa politici neoliberale:

„Băsescu a oscilat astfel între trei explicații ale crizei, reciproc contradictorii: (1) piața/ capitalismul este de vină pentru speculațiile pe care le-a creat; (2) politicienii sunt de vină, deoarece că au supraîndatorat statele pentru a duce politici populiste; (3) oamenii sunt de vină, întrucât nu muncesc destul și așteaptă totul de la stat. În practică însă, la nivelul de politici efective, Băsescu nu poate atinge decât nivelele (2) și (3): evacuarea politicii și transformarea sa în administrație eficientă (scopul clar al ambelor mandate Băsescu, vizibil prin planurile de reducere a numărului de parlamentari și a funcționarilor de stat), precum și măsuri de privatizare a statului menite să decupleze oamenii de instituțiile acestuia. Practic, deși la nivel global piața era considerată responsabilă pentru declanșarea crizei, tot aceasta era chemată, la nivel local, să-i rezolve efectele.”

La rândul său, Victor Ponta apare drept reprezentantul oportunist tipic al ultimei generații din comunism, total dezideologizată, care vede în sistemul de partide politice doar un propulsor personal (așa se explică evoluția sa, finalizată deocamdată în zona ultranaționalistă a PRU).

Klaus Iohannis „reprezintă segmentul parvenit al micii burghezii provinciale postcomuniste”, care fie a emigrat, fie a jucat la ruleta tranziției; Poenaru citește acel „ghinion”, una dintre puținele replici antologice rostite de Iohannis, ca pe o sinteză cinică a acestui parcurs (în sensul că unul din clasa lui Iohannis avea nevoie de noroc pentru a răzbi, deși, după cum arată exemplul actualului președinte, care a acumulat capital prin imobile achiziționate pe căi cel puțin controversate, norocul și-l mai face și omul cu mâna lui).

Nici bunul Dacian Cioloș – atât de mult numit și atât de puțin ales – nu scapă de analiza funcțională a lui Poenaru, care vede în el vârful procesului de erodare a democrației și de consolidare a „autoritarismului de stat ca formă politică”.

Cât despre Liviu Dragnea, el reprezintă ultimul stadiu al PSD-ului, transformat acum dintr-un partid cu o agendă progresistă (cel puțin în raport cu restul partidelor) într-un receptacul pentru „politica de sorginte provincială caracterizată de complicități locale, clanuri, familii, încrengături, foarte ierarhică, bazată pe loialitate necondiționată și care nu tolerează niciun fel de dizidență sau opinie contrară, generoasă cu membrii săi și nemiloasă față de adversari, conservatoare și rasistă. Nu este deloc vorba de reprezentarea politică a celor mai săraci (care sunt ghetoizați și excluși, departe de lumina reflectoarelor, exact în orașele medii și mici dominate de PSD) și nici măcar a proletariatului cel mai precar, ci a micii burghezii de provincie și a gulerelor albe de acolo. PSD funcționează ca o minimă plasă socială pentru cei loiali și garantează o formă foarte patriarhală de redistribuire a subdezvoltării”.

Există multe alte lucruri provocatoare în cartea lui Florin Poenaru, de la considerațiile lui sintetice asupra anticomunismului până la lectura detectivistică a dosarelor Securității, și de la lectura mineriadei din 1990 până la câteva considerații asupra feminismului care deja fac valuri. Volumul rămâne extrem de util prin mai multe calități: 1. oferă o introducere rapidă în miezul bibliografiei și dezbaterilor stângiste, utilă nu doar tovarășilor, ci și camarazilor; 2. deconstruiește anticomunismul și diverse teorii conspiraționiste postcomuniste construite pe dosarele Securității și pe stindardele luptei anticorupție; 3. propune în locul anticomunismului un discurs mult mai analitic și mai critic.

Admirați-l, criticați-l sau detestați-l, dar citiți-l.