Dune: Partea a Doua e un triumf searbăd. E apogeul a ce poate produce Hollywood-ul în ziua de azi – o distribuție de zile mari, cinematografie corectă, un regizor cu o viziune artistică clară și libertate totală de mișcare și un munte de bani în spate. Îl are până și pe Hans Zimmer la platane. Și totuși, pentru mine cel puțin, reușește să smulgă o înfrângere din ghearele victoriei, într-un fel care în teorie, nu ar fi trebuit să fie posibil. Merită, însă, văzut și discutat.

Villeneuve are mulți detractori online și teoretic înțeleg de ce. Are genul acela de bombasticism plat, searbăd, monumentalitate de Philip Glass, într-un film cu muzică de Hans Zimmer. Formele sale sunt uriașe și indistincte: păianjeni imenși ce domină orașe, clădiri supradimensionate îmbăiate în roz distopic sau chiloțiu liminal, ziggurate extraterestre coborâte între oameni ce sunt precum furnicile pe lângă ele. Limbajul lui cinematografic nu e unul subtil, de unde și reacțiile lipsite de subtilitate la fiecare film al său – de la devotament total la respingere desăvârșită.

N-am înțeles niciodată, însă, de ce emoțiile și pasiunile suscitate de Villeneuve sunt atât de intense. Înțeleg să nu-ți placă, arta e subiectivă, dar e totuși un regizor competent, cu o viziune artistică aparte. Dincolo de fanteziile sale la scară mare, are un imaginar și o imagistică personală, distilate poate cel mai bine în pastelul deșert-core ale filmului de acțiune(?) Sicario. Filmele lui sunt eminamente frecventabile și trebuie să faci niște tumbe logice serioase ca să-ți justifici opoziția ideologic-religioasă la opera lui, destul de diversă în ansamblu.

Ca să justifici că-ți place, însă, trebuie doar să zici că-ți plac chestiile mari și monumentale. Pentru că Villeneuve e, într-un fel, corifeul epocii ăsteia hollywoodiene, furând rolul din ghearele lui Christopher Nolan, ale cărui preocupări egalmente bombastice par bătrânicioase prin comparație. Tenet nu-i Blade Runner 2049 nici Dunkirk nu-i Dune: Partea a Doua. Unde Nolan încearcă să intelectualizeze și să dramatizeze – superficial –, cu rezultate amestecate, Villeneuve se bazează adesea pe puterea sentimentului transmis de monumental, dublat de replici pe care le pot descrie cel mai bine drept „cu tâlc”.

Lucrul ăsta mergea foarte bine în Dune. Mi-a plăcut partea întâi din Dune, e un film cinstit în care Villeneuve are ocazia să pună în evidență punctele sale forte. Prima parte a epopeei de pe Arrakis ne-a arătat schimbul de gardă pe planetă – Harkonnenii răi pleacă și vin Atreizii buni, care încearcă să aducă nițică pace într-o lume plină de pustiu și viermi. Cu final tragic, bineînțeles. Stilistica lui Villeneuve vine la fix pe tematica Dune, cel puțin în concepția sa modernă. O carte despre islam feudal mesianic în spațiu, scrisă sub influența psihedelicelor și a misticismului caucazian, dependentă până la epuizare de zeitgeist-ul anilor 60 nu poate fi adaptată altfel pentru un public contemporan decât trecând, pentru ponderare, prin Jonny Ive. E ceva foarte „Apple” la designul futuristic din Dune – de la navele Atreides, la ușile monumentale ale palatului din Arrakeen, până la designul subspeciilor umane în viziunea lui Villeneuve. Harkonnenii arată ca un fel de Homo Sapiens varianta SE, trupeți low-cost postapocaliptici, în nuanțe de alb și negru, fără păr superfluu, părul e pentru produse inferioare. Atreizii, în schimb, arată ca o colecție Balenciaga la parada modei. Și nu doar pentru că Timothée Chalamet pare să fi studiat la școala de actorie și pomeți Derek Zoolander.

Partea a doua, însă, are o serie de probleme pe care trebuie să le adreseze. Sigur, povestea se termină cu un mare număr de război, cu viermi, cuțite și bombe nucleare. Dar ce faci până acolo? Aproape toată partea a doua a romanului Dune e o înlănțuire de dansuri de derviși: dragoste, drog profetic și misticism deșertic. Ocazional o călăreală de vierme sau o scenă cu Feyd Rautha (varianta Pro de Harkonnen) în arenă. Cum rezolvă domnu’ Denis deficitul ăsta de monumentalism?

Bine uneori, prost adesea. Frica mea cea mai mare (mă rog, a doua cea mai mare frică) când am intrat să văd partea a doua era că filmul o să tărăgăneze pe măsură ce tânărul Atreides învață să fie fremen și își convinge noii aliați că e Mesia. Villeneuve evită această problemă elegant, ca un Roger Corman cu nominalizare la Oscar: taie cu flexul din părțile de filosofia nisipului și lungește părțile „interesante” destul cât să mențină atmosfera de război. Filmul se transformă într-un fel de odă pentru insurgență – laică și religioasă –, ceva normal având în vedere materialul sursă, dar o alegere cel puțin ciudată pentru regizorul Incendies. Paradoxal e însă că Dune: Partea a doua își atinge potențialul maxim abia când Denis uită de război și ne duce pe Giedi Prime, planeta Harkonnen, căruia îi dă propriu său spin bizar, în alb-negru.

Pe Dune totul arată… deșertic și se trece în fugă peste multe din idiosincraziile cărții, de parcă echipei de producție îi e rușine de filozofeala și șahul 5d din materialul sursă. Paul învață în mai puțin de douăzeci de minute să fie fremen, maică-sa devine maică cucernică în primele câteva minute de prezență pe ecran, dar, în schimb, avem scene de umplutură coregrafică cu bătaie și război, doar ca să-i mai dăm timp pe ecran unui actor sau altuia. 

Asta nu înseamnă însă că scenele cu pricina nu arată bine. Avem (la început doar) niște secvențe de insurgență armată atât de bine filmate încât l-ar face pe Bin Laden să dea o lacrimă postumă. Scena în care Paul învață să călărească viermi e superbă, construită cu o temporizare interioară pe care mulți regizori de acțiune ar trebui să o studieze. Doar că, adeseori, toate scenele astea par că sunt acolo pentru că erau și în carte, fără să se înțeleagă neapărat de ce erau în carte. Sau sunt scene à la Snyder, îmbibate cu o simbolistică pusă cu mâna de dragul vizualului. Cel mai bun exemplu (pentru ambele probleme) vine la sfârșitul filmului, cu moartea aproape comică a lui Rabban, personajul jucat de Dave Bautista. E, însă, mult mai rău de atât.

Din punctul meu de vedere, tot finalul filmului, toată construcția grijulie a acțiunii de pe parcurs, se disipează într-o scenă de acțiune grăbită, o bătălie finală demnă de un film Marvel de linia a doua. Bătaia de la sfârșit, dintre Paul și Feyd-Rautha mai restaurează un pic echilibrul tensiunii, dar totul e degeaba. E o problemă evidentă de montaj. Nu știu cât avea cut-ul inițial din Dune 2, dar nu cred că era sub 4 ore. Chiar dacă a fost o decizie bună de a împărți filmul în două, în loc de trei (spre deosebire de alte filme), uneori scenariul pare sufocat. Și nicăieri nu e mai evident ca la această bătălie finală măcelărită la montaj, fără pic de gravitas sau energie.

Personajele au, însă, spațiu amplu de dezvoltare. Villeneuve știe să filmeze personaje cu trăiri interioare intense, profetice sau visătoare de la Enemy încoace, dacă nu chiar de la Incendies. Și, de bine, de rău, partea doua din Dune are o mare bucată dedicată poveștii de dragoste dintre Paul și Chani (Zendaya), un profet și o visătoare. 

Mai știți mai sus, când spuneam că temporizarea era a doua cea mai mare frică a mea, în ce privește Dune: Partea a doua? Ei bine, Zendaya era cea mai mare frică de departe, mi se părea că e complet nepotrivită pentru rol. Și regret să vă informez că am avut dreptate. Villeneuve acordă destul timp pe ecran arcului narativ al lui Chani, ba chiar reușește să dea un spin foarte interesant personajului, transformând-o în echilibrul moral, realist, al poveștii, o contrapondere la presiunile mistice ale Jessicăi (Rebecca Ferguson). Chani, ca fremenă fedaykină din „nord”, e creionată ca o revoluționară laică, în contrast cu fremenii „sudiști”, care sunt fundamentaliști religioși. Ceva-mi spune că Villeneuve și coscenaristul său au citit cam multe cărți despre Afganistan. Drept urmare, Chani se opune căii mistice spre care Paul e ghidat de-a lungul filmului și autoproclamării acestuia ca Mesia. Ăsta e singurul lucru care o salvează pe Zendaya, dându-i ceva de făcut, pentru că altfel e total din alt film. Pare că a fost mutată disciplinar din Spiderman 3 sau ceva, chiar atunci când vorbește în fremenă. Apropo, o bună parte din film e în diverse dialecte imaginare – Fremene, Harkonnene și așa mai departe, sper că vă plac subtitrările. 

Din categoria „a cui a fost ideea asta atroce?”, vă prezint și familia imperială Corinno. Florence Pugh nu convinge deloc ca prințesa Irulan, pare că a venit să livreze replici despre moșteniri genetice și destin direct după un frappucino la Starbucks, însă cireașa de pe tort e Christopher Walken ca Împăratul Galaxiei. Sunt fan al stilului bizar de actorie al lui Walken dar ai nevoie de regizor, tată, ca să nu-ți iasă orice film cu el comedie. Pare că Villeneuve a văzut Jodorowsky’s Dune, a râs la ideea creață a lui Jodo de a-l distribui pe Salvador Dalì în rolul Împăratului și a zis: „Știi ce-ar fi și mai amuzant?”.

La polul opus îl avem pe Javier Bardem, care e absolus spectaculos ca Stilgar. Aș putea spune chiar că Bardem „cară” tot filmul. Ca mentor al lui Paul, și ca cel mai mare fan al lui, Stilgar îl instruiește, face ululații și rugăciuni – ba e chiar și responsabil de puținele momente cvasi-comice ale filmului, un rol pe care la fel de carismaticul Momoa îl avea în primul film. Bardem e opusul lui Zenday – e atât de potrivit rolului că ar putea apărea în șlapi cu o pungă de McDonalds în mână și l-ai primi cu Subakh ul kuhar. Josh Brolin e la rândul său foarte potrivit rolului, dar apare prea puțin ca să conteze, și îi prevăd o carieră lungă lui Austin Butler ca „psihopatul sexy” prin filme horror, preluând această sarcină grea de la Bill Skarsgård.

Am revăzut în pregătirea părții a doua din Dune nu doar prima parte, ci și tentativa curajoasă dar (în mare) eșuată a lui David Lynch din 1984, precum și adaptarea stângace, low budget, făcută de SyFy. Ba am mai (re-)ascultat și cartea, în varianta audiobook în română. Credeți-mă, nu ați consumat Dune optim până nu l-ați auzit pe Andi Vasluianu zicând „Cris-tai” și „Distrai”, cu note puternice de caterincă în voce, probabil între două doze de speiș spațial.

Poate cel mai important, însă, a fost că m-am uitat la filmul precedent al lui Chalamet, Wonka. Se știe că „e ușor să mori, să faci comedie e greu” – și e cu atât mai greu să faci comedie muzicală. Angularul Chalamet nu impresionează în Wonka, ba e poate cel mai slab actor dintr-un musical, în mare, mediocru. Ca Paul Atreides, însă, are ceva ce inspiră „mesia genetic din deșert”. E poate cea mai bună variantă de Muad’dib pe care am văzut-o pe ecrane vreodată, nu că ar fi concurența prea acerbă. Asta nu înseamnă că e un actor de mare clasă, dimpotrivă. Chalamet e ușor cabotin, dar decent în roluri stoice – și ce e rolul de Kwisatz Haderach dacă nu stoicismul dus la extremă? Aici tranziția se face treptat de la „băiat tăcut care zâmbește frumos și ar putea fi Mesia” la „băiat care chiar e Mesia și urlă la tine ca să te convingă”. Spre final, când Paul vede viitorul, cam ajungi și tu să vezi prin el. Trebuie, totuși, să recunosc că sunt câteva scene unde Chalamet impresionează, inclusiv una care m-a atins personal ca fan al cărții, unde băiatul nostru urlă atât de mult că probabil a făcut laringită după câteva duble.

Villeneuve își lasă spațiu amplu pentru un al treilea film, și are o distribuție „la modă” cu care să-l facă. Următoarea carte, Mântuitorul Dunei, se și pretează mai bine la stilistica lui Villeneuve: comploturi stelare, nave, palate, cuvinte puține și viziuni apocaliptice. Și serialul Dune: Prophecy ar putea forma (Lisan al Gaib apără și păzește de ce urmează să zic) baza unui univers cinematic Dune. 

Dar are, oare, rost? Mă bucur de fiecare dată când apare un SF nou, cu o viziune clară și interesantă a unei societăți radical diferite. Dar după Arrival, Blade Runner 2049 și două filme monumentale despre feudalism spațial și viermi cred că Denis Villeneuve a demonstrat tot ce poate la categoria science fiction. Pentru unii e Mesia, pentru alții e Abominație. Cred că e cazul să ne mai arate și altceva, să facă și el Oppenheimerul lui.

Stai, stai un pic, ce a zis că o să ecranizeze acum?