Țin minte perfect și acum, după 20 de ani, când, unde și cu cine am văzut prima dată Fight Club. Am fost șocat, bineînțeles. La fel cum fuseseră șocați și directorii de la Fox când li se proiectase prima dată filmul. „Pe asta am dat 65 de milioane?” Fight Club își bătea joc de toate valorile corporatiste, de toată lumea glam de obiecte și vise pe care spoturile publicitare încearcă să le vândă. Ca studio hollywoodian, Fox era și corporație, și fabrică de vise. La sfârșitul filmului, când zgârie-norii corporațiilor globale se prăbușesc, dinamitate de Tyler Durden, printre ele se numără și sigla Fox.
Mesajul anarhist și grunge al filmului ajungea în România anului 2000 cu câteva distorsiuni inevitabile. România era la fundul găleții, departe de societatea bunăstării pe care Fight Club voia să o dinamiteze. Unui spectator român filmul îi cerea să distrugă branduri de care nici nu auzise. Aveam 20 de ani și n-auzisem de Ikea. Apartamentul lui Edward Norton mobilat cu Ikea – care era o hrubă low middle class – mi se părea foarte high class. Mă rog, făceam parte din publicul de care își bătea joc Cristian Mungiu în Occident (2002), publicul de consumatori cu buzunare goale care credea că McDonald's e restaurant (în Occident, o mămică își sfătuiește fata să se mărite cu un străin ca să poată mânca o dată pe săptămână „la restaurant, la McDonald's”). Dar asta nu m-a împiedicat să rămân cu gura căscată. Anarhismul nu m-a atras niciodată ca filozofie/ideologie, dar Fight Club îl ambala într-o formă estetică la care generația mea n-a rămas indiferentă.
Fight Club 2. Gambitul seninătății
În 2000, după Alien 3 și Se7en, eram deja fan David Fincher. Dar despre Chuck Palahniuk, necunoscutul al cărui roman de debut Fincher alesese să îl ecranizeze, nu știam nimic. Bineînțeles, nimeni nu știa mai nimic despre el. Publicat în 1996, romanul Fight Club avusese vânzări dezamăgitoare, sub 5000 de exemplare în hardcover. După filmul lui Fincher, Palahniuk a devenit un star. A publicat carte după carte. Cam toate i-au fost traduse și în România. Le-am citit pe majoritatea. Cel mai mult mi-a plăcut Bântuiții (trad. Rareș Moldovan), un volum de povestiri în ramă după modelul Decameronului lui Boccaccio. Dar niciuna n-a avut asupra mea efectul pe care-l avusese filmul lui Fincher. Nici măcar romanul Fight Club, pe care l-am citit de câteva ori (și în engleză, și în traducerea excelentă a lui Dan Croitoru). Fincher e un mare regizor, pe când Palahniuk nu-i un mare scriitor. Dar e un autor de cele mai multe ori interesant, cu ploturi îndopate de adrenalină și pline de informații à la Tyler Durden („Iată trei moduri în care poţi fabrica napalm: unu, amesteci în proporţii egale benzină şi concentrat de portocale îngheţat. Doi, amesteci părţi egale de benzină şi cola light. Trei, dizolvi rahat de pisică în benzină pînă cînd amestecul se îngroaşă”).
Așa că alegerea lui Palahniuk de a continua Fight Club nu sub forma unui roman, ci sub forma unei benzi desenate nu mi s-a părut ciudată. Din mai multe motive. În primul rând, mediul în care mulți își reprezintă Fight Club este cel vizual al filmului lui Fincher, deci benzile desenate oferă o alternativă într-un mediu asemănător. În al doilea rând, pentru puriștii care consideră Fight Club un roman perfect care n-are nevoie de continuări, Palahniuk nu-și trădează prima carte cu Fight Club 2, din moment ce acesta din urmă este „doar” un roman grafic.
Cu toate acestea, Fight Club 2, publicat în 2015 și tradus acum la Polirom de Dan Croitoru, n-a fost primit prea bine de fani. Comparată cu construcția perfectă din Fight Club, povestea din sequel este mult mai fracturată, mai experimentală și mai bizară. Sigur, Fight Club 2 duce mai departe povestea originară (reluând-o din punctul în care o lăsase romanul, nu filmul – finalurile erau diferite). Din primele pagini aflăm că personajul naratorului fără nume din roman (interpretat în film de Edward Norton) poartă numele Sebastian, că e căsătorit cu Marla Singer de 10 ani, că au un copil și că duc împreună o viață anodină. Sebastian ia pastile pentru a-și ține sub control problemele, transformându-se în schimb într-un burghez banal, iar Marla se plictisește – așa că îi înlocuiește medicamentele antipsihotice cu aspirină. În aceste condiții, Tyler Durden își face reapariția și visează din nou să dea foc lumii. Așa arată primele pagini. Acțiunea se umple de lucrurile pe care le așteptați (bătăi, conspirații, violență, aforisme smart), dar și de chestii pe care nu le aștepți. De pildă, Palahniuk apare ca personaj, așa cum și Stephen King apărea în ultimele volume din Turnul întunecat sau – pentru a da și un exemplu românesc – Cărtărescu se tot băga în Orbitor. Romanul grafic se transformă într-un metaroman grafic, în care Palahniuk își bate capul ce să facă cu Tyler Durden. La un moment dat se și întâlnește cu o ceată de fani nemulțumiți de finalul provizoriu din Fight Club 2 și – una dintre cele mai simpatice scene din carte – îi întreabă sarcastic dacă nu cumva îl confundă cu Neil Gaiman.
Mulți s-au plâns de prezența lui Palahniuk ca personaj. Dar tocmai ea mi se pare că face cartea interesantă. Fight Club 2 este o reflecție pe tema gestionării unui personaj ca Tyler Durden. Până azi, Palahniuk n-a izbutit să depășească succesul adus de Fight Club, după cum n-a reușit nici să mai imagineze un alt personaj la fel de iconic ca Tyler. Așadar, Fight Club 2 poate fi citit și ca o ședință de terapie în care Palahniuk în înfruntă pe Tyler Durden. Nu vreau să spun care dintre ei învinge, dar urmează și Fight Club 3.
PS: Polirom a publicat de curând, în traducerea lui Alex Văsieș, și Ziua ajustării, cel mai recent roman al lui Palahniuk.
