Înveșmântat în textura luminos-nostalgică a peliculei 16mm, debutul lui Charlotte Le Bon Falcon Lake retrasează emoția primelor trăiri de iubire dintre doi adolescenți. Un film a cărui delicatețe riscă pe alocuri să se transforme în dulcegărie.

O casă de vacanță pe marginea unui lac flancat de câmpuri sălbatice și păduri de conifere: decorul filmului nostru, pe care Charlotte Le Bon știe să îl transforme din fundal de carte poștală în peisaj traversat de fluxuri. Fluxuri spirituale, întâi și-ntâi: poate cea mai frumoasă parte din Falcon Lake – adaptare a unei benzi desenate de Bastien Vivès – constă în fluiditatea cu care înlănțuie planul realității și un palier suplimentar al existenței, care face ca locul să fie, măcar în percepția unora, vrăjit. Filmul e de partea acestora: fără să o sublinieze apăsat, cineasta decide să abdice temporar de la rațiune, amestecând știrea (imaginată sau nu) a unui băiat al cărui trup a fost găsit într-o parte a lacului cu un shooting foto al unui alt băiat costumat în fantomă grație unui cearșaf alb. În lumea timid-fermecată a filmului, un spirit fantomatic poate racorda cu un prosop uitat pe un cuier, de parcă totul, dintr-odată, se vede transfigurat sub puterea camerei de filmat și făcut astfel să comunice.

Dar mai există un flux în film: să-l numim „hormonal”. Chestie simultan pedestră (cu toții am trecut pe aici) și pe drept cuvânt miraculoasă (are puterea să facă liniște în jur). La un moment dat, Le Bon chiar decide să stingă o conversație de la masă, pe măsură ce Bastien (tânărul Joseph Engel, revelat în filmele lui Louis Garrel) este acaparat de fata de care s-a îndrăgostit. Necazul e că, vrând să facă uitat pedestrul inerent oricărui lucru miraculos, Falcon Lake atinge un stadiu de zahariseală în care lumea întreagă devine ca un film târziu de Terrence Malick: adică niște imagini pretins cosmice, care eșuează în solemn și grandilocvență. De fapt, filmul vrea cu tot dinadinsul să facă frumos pe toată linia: locații de filmare frumoase, personaje frumoase, emoții frumoase. Rezultă o poveste ușor balonată despre doi puști care – șoc și groază – se plac. O privire asupra vieții cu atât mai agasantă cu cât nu se poate abține să fie politicoasă de la un capăt la altul.

Altfel spus, faptul că filmul vede frumusețea doar în lucrurile frumoase e una dintre limitările proiectului. Cealaltă constă în senzația că Falcon Lake nu face decât să umble pe urmele bătătorite ale înaintașilor. A vorbi despre „primele dăți” merită doar în măsura în care există la mijloc un sentiment de prospețime. Or, aici, ce vedem este mai cu seamă un etalaj de secvențe obligatorii ale filmului de gen: prima interacțiune, care inevitabil se dovedește contrariantă, dacă nu chiar mai rău (adolescenta de 16 ani trântește ușa în fața musafirilor); tatonările care sporesc încet, foarte încet tensiunea sexuală; reculul (Bastien minte că a făcut sex cu fata); apoteoza etc. Frisonul îndrăgostelii ne este insuflat printr-o muzică ce face ca orice scenă – o plimbare cu bicicleta, o hârjoneală la lac etc. – să primească valențe de liturghie. Lipsit de o reală invenție – sau intervenție – narativă, filmul e obligat să își asume o direcție formalistă, în care peisajul este chemat să umple un gol și să dea de gândit.

Mai precis, Falcon Lake suferă de pe urma acestei decențe a tonului care, din moment ce nu e busculată câtuși de puțin, ajunge să treacă drept dulcegărie. Ea face ca un film despre un mic fapt divers să se trezească lungmetraj „artistic” prin recursul la câteva trucuri (format academic 4:3, utilizarea peliculei, încetineala și sfârșeala tonului) care să îl recomande în dreptul festivalurilor. Nu neg apetența ochiului lui Charlotte Le Bon pentru o anumită magnitudine a împrejurimilor: ce face filmul din diversele momente ale zilei – dintr-un apus sângeriu sau dintr-o seară în care pădurea pare de-a dreptul simbolistă – e încântător, de parcă filmul însuși ar deveni, atunci, o amintire intimă de vacanță. Însă, lipsit de o contrapondere ceva mai puțin estetizantă, Falcon Lake sfârșește înecat în propria calofilie: nu e nimic mai îndepărtat de poezie decât poezia cu ghilimele, această dorință de a livra lirism cadru după cadru.

Între Aftersun de Charlotte Wells și Afire de Christian Petzold, cinemaul recent nu a dus lipsă de vacanțe de vară învestite cu emoție. Să fie oare pe motiv de facilitate a turnajului (echipă mai lejeră, costuri mai mici)? Sau indiciul unei împuținări a subiectelor de tratat în lumea largă, „printre oameni”? Orișicum, Falcon Lake aduce cu sine o anume dorință de evadare înspre capătul lumii, iar pe ecran mare experiența sa nu poate fi decât prielnică: o vacanță de vară în mijlocul alteia. Însă filmul rămâne, per total, la stadiul unei simple încercări care trece cu brio bifa în dreptul tuturor trăsăturilor indie. Un fel de clișeu gentil, interesant doar în contextul unei distribuții anemice a filmului de autor, cum e a noastră.

Falcon Lake rulează în cinematografe începând cu 28 iulie.