Am fost la expoziția „Triaj”, de la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, coordonată de Irina Radu. Expoziția va rămâne deschisă până pe 8 octombrie 2017.

Dacă m-ai întreba ce mi-a venit de am pus un asemenea titlu, ți-aș spune direct că despre asta e vorba. Despre asta e vorba într-un fel evident în expoziția „Triaj”. Asta e problema principală pe care o ridică acest eveniment cultural de la parterul Muzeului de Artă Contemporană.

În formularea de mai sus, tipul ăsta de așteptare se referă exclusiv la dorințele publicului, s-ar părea. Dar e de ajuns să citim o parte din dosarul din expoziție pentru a ne da seama că și specialiștii vor la fel – și ei vor mai mult de la MNAC.

Dar ce și-ar putea dori publicul? Și ce și-ar putea dori specialiștii, adică istoricii de artă, conservatorii, curatorii?

Pentru început, îl voi cita pe Mihai Oroveanu, din textul de descriere al unei expoziții organizată de dânsul în 2006. De altfel, textul de mai jos o e și o bună prezentare a misiunii MNAC, la nivel ideal.

„În intervalul de la deschiderea sa, evenimentele organizate de MNAC indică unele dintre preocupările echipei sale: promovarea practicilor artistice noi; aducerea în România a unor expoziții străine de artă contemporană și familiarizarea publicului cu orientări artistice de ultimă oră; recuperarea activității unor artiști importanți din ultimele decenii; revizitarea critică a artei oficiale a anilor târzii ai regimului comunist; organizarea unor expoziții ale artiștilor români din diaspora; organizarea unor evenimente apte să facă din muzeu un loc de întâlnire pentru generația tânără.”

Și încă un deziderat, enumerat în altă parte în același text – construirea unei colecții pe principii științifice, cu o selecție atentă a obiectelor ce provin de la Departamentul de Artă Contemporană din cadrul MNAR și de la Oficiul Național pentru Documentare și Expoziții de Artă. Și ar mai fi și altele, ca eliminarea statului de pe poziția dominantă de singur cumpărător de artă contemporană, dar nu le pot dezvolta aici.

Și da, m-ai putea întreba, în mod legitim – Ce mă privesc pe mine, ca simplu vizitator, toate astea?

Raspunsul e următorul – în măsura în care muzeul își urmărește cu atenție misiunea, expozițiile sunt de o înaltă calitate culturală. Apoi, discuțiile pe care ele le stârnesc în cadrul profesiei artistice au un impact real asupra dezvoltării domeniului. În plus, pentru că expoziția e cea mai importantă formă de manifestare profesională pentru artiștii vizuali, muzeul poate face istorie, poate consacra personalități artistice și poate, de fapt, să ghideze întregul domeniu, stabilindu-i reperele, prioritățile și momentele importante.

Nu e vorba ca muzeul să facă asta singur, nici fără ajutor, nici fără discuție, dar e una din atribuțiile lui. Deci nu putem ignora faptul că pe lângă galeria privată și piața de artă, muzeul e astăzi cel mai important jucător. Problema mea, aici, în conversația cu tine, e că eu nu pot să fac o istorie critică a MNAC de la deschidere și până acum, ca să putem face împreună o evaluare. Nu am nici datele și poate nici o parte din competență.

Ce îți pot spune însă e ce aștept de ani de zile și nu vine. Primele au venit expozițiile internaționale. Apoi sporadicele expoziții cu artiști tineri. Apoi prezentările și discuțiile (aș aminti aici prezentarea lui Thomas Hirschorn, de exemplu). Apoi au venit expozițiile cu artiști români din generațiile de dinainte de 1989. Dar acestea din urmă au fost rareori însoțite de o absolut necesară plasare istorică în context, ceea ce le-a lipsit de cele mai multe ori de principalele criterii pentru a le înțelege.

Un exemplu diferit, pentru mine, a fost expoziția lui Andrei Cădere. Care a fost urmată de o publicație interesantă, bine documentată, critică, a cărei misiune a fost tocmai asta – să explice contextul în care apar lucrările, hotărâtor pentru orice vizită la muzeu și pentru orice interpretare.

Dacă ești ca mine, adică născut în 1980, dacă ai trăit doar o mică parte din viață înainte de 1989, îți lipsește în întregime o experiență pe care alții o au. Ea le permite să intre în expoziții cu artiști activi înainte de revoluție și să facă ceva ce tu și eu nu putem face – să recunoască autorii pornind de la lucrări, să îi plaseze, chiar dacă minimal, într-un context istoric și să îi înțeleagă pornind de la niște ierarhii valorice și culturale care nouă, celor mai tineri, ne sunt complet străine. Să fie clar, nu vorbim de Ion Grigorescu și de Geta Brătescu. Vorbim de marea de artiști care apar, ca în această expoziție, la grămadă, așa cum sunt ei de fapt și în mintea noastră, complet nediferențiați unii de alții.

Aici ar trebui să intervină MNAC, în favoarea mea și a ta. Și nu o face. Perioada dintre 1950 – 1989, dacă nu chiar 1950 – 2010, rămâne una destinată cunoscătorilor, aventurierilor, sau, în cazul cel mai rău caz, ignoranților.

Desigur, nu se poate ignora expoziția de la MNAR, însoțită de un catalog, despre arta socialistă. Nu se poate ignora cartea Ilenei Pintilie despre acționism în România înainte de revoluție. Nici cărțile Alexandrei Titu, ale Magdei Cârneci sau ale lui Adrian Guță. La fel, nu se pot trece cu vederea nici albumele de artist apărute în ultima perioadă și nici expozițiile care au avut loc, o parte din ele chiar la MNAC.

Dar în 2017 nici nu se mai poate merge mai departe scoțând la iveală materia primă, expunând-o și lăsând lucrurile așa. E nevoie de o evaluare critică globală a perioadei 1950 – 1989, care să ia în considerare atât arta oficială, cât și „strămoșii” artei contemporane de astăzi, să creeze o ierarhie valorică, să propună o narațiune extinsă, inclusivă și nuanțată asupra negoțului dintre modernism, academism, realism socialist, artă plastică și domeniul interdisciplinar al artei contemporane din România, din această perioadă.

Indiferent că intenția organizatorilor e cu totul alta, legată de estetizarea muncii organizatorice pe care o presupune colecția, simpla existență a acestei expoziții ridică automat întrebări mult mai ample, la care muzeul a dat, cel puțin până acum, răspunsuri foarte timide.

Aici pot spune simplu – vreau mai mult de la MNAC în această direcție. Vreau expoziții clare, cu aparat critic și cu publicații științifice bine scrise, care să mă lămurească pe mine, dar și pe cei din generația mea, ce s-a întâmplat de fapt în trecutul ăsta nu foarte îndepărtat, să îmi creeze niște repere, să le discute și să le prezinte critic.

Altfel, chestiuni hotărâtoare, cum e de exemplu, împărțirea arbitrară de către curatorii intenaționali a muncii de artist a lui Ion Grigorescu într-o bucată „seducătoare, interesantă și corectă” – adică partea lui de artă contemporană proper – și o parte „incorectă dpdv al prejudecăților curente” adică munca lui din cadrul Prolog, vor fi mereu înțelese greșit, conform unor opozitii nete, care ne îndepărtează mereu, printr-un filtru ideologic, de o realitate mult mai complexă.

Mă întrebi când o să ajung să vorbesc și despre expoziția „Triaj”, despre care ar trebui să discute acest articol. Îți voi spune că îmi pare rău pentru tine, dacă nu ți-ai dat seama că asta e discuția.

Pentru că această expoziție, deși e o serie de rasteluri de pictură și de europaleți pe care sunt expuse sculpturi de mărime medie și picturi puse la raft, această expoziție nu e despre exponate. E o expoziție despre cum funcționează un muzeu și ce își propune el să facă, pornind de la colecția pe care o are.

Luată face value, adică în mod onest, expoziția asta ar putea să fie o mișcare interesantă din punct de vedere curatorial, dacă n-ar mai fi fost făcută deja de Mihai Oroveanu în 2006, acum 11 ani! Și indignarea nu pornește de la o decizie conceptuală, mereu valabilă ca metodologie (să expui colecția, sub orice formă, e oricum ceea ce face orice muzeu din lume). Indignarea pornește de la acești 11 ani care cer ceva în plus față de o simplă expunere a procesului de producție specific unui muzeu.

Și da, vrem o cercetare științifică serioasă! E timpul pentru ea!

Te uiți la mine și nu înțelegi de ce ridic brusc tonul. Din nou, revine întrebarea legitimă – Da' ce te-a apucat?

Singura mea explicație e că aduc înapoi acasă nervii din expoziție.

Dar de unde și până unde? Ce, în expozițiile de artă e ceva dubios în aer? E o tensiune acolo, care nu te lasă să te uiți la lucrări? Te hărțuiește cineva tot timpul, cu prezența, cu mici întrebări inoportune, cu atenționări pasiv-agresive? Te ia cineva la întrebări, direct și fără ocolișuri?

Răspunsul e – nu tot timpul, dar uneori da, te și cerți în expoziție cu oamenii care sunt acolo, cu gardienii, sau cu supraveghetorii.

Dar de ce? Ce pot ei să vrea de la tine?

În cazul meu, voiau să nu mai fac poze la exponate, imediat după ce am plătit taxa foto. Sau să fac „poze de ansamblu”. Ceea ce însemna în jur de șase-șapte poze într-o expoziție desfășurată în două camere, cu sute de exponate, de toate mărimile. Că „se supără doamnele de sus” (Cine?). Că „dânsele o să aibă probleme” (Ce fel de probleme?). Am răspuns simplu, spunând că nu e posibil să și plătesc taxa și să nici nu fac fotografii. După o confruntare verbală neplăcută, mi-am văzut de treabă.

Plictisit, o să îmi spui că toate astea sunt niște prostii, niște anecdote, că nu interesează pe nimeni. Că sunt eu așa și pe dincolo și că împănez un articol serios cu neplăceri personale care scad nivelul discuției.

Problema e că nu e deloc așa. Înainte de a avea discuția în contradictoriu, doamna supraveghetoare mi-a pasat multe alte interdicții, care mă priveau pe mine, dar și pe orice vizitator potențial. Să nu îmi fac selfie-uri cu lucrările. Să nu fac gesturi simbolice în fața lor. Să nu îmi fotografiez mâinile în apropierea lor. Să nu le ating. Să nu scot picturile de la raft. Să nu le întorc pe partea cealaltă. Că au fost multe probleme foarte grave cu toate astea, în decursul programului de vizitare, până acum.

Doar dupa scurta ceartă cu doamnele din expoziție mi-a picat fisa. Săptămâni întregi am văzut pe Facebook amici artiști, sau studenți, care făceau toate cele de mai sus. Intervențiile lor erau amuzante, justificate, de o mare creativitate, dacă e să le comparăm cu vizitatorul obișnuit de muzeu. Era vorba acolo de o largă și interesantă, dacă nu chiar substanțială reacție publică la o expoziție de artă, lucru extrem de rar în Romania, dacă nu în lume, în general. Expoziția asta a generat entuziasm, mai ales la nivelul contactului cu exponatele, în varii categorii de vârstă.

Cei tineri au ironizat cultul personalității lui Ceaușescu, care astăzi apare exact așa cum e, adică o prostie. Iar cei în vârstă, având contextul istoric, au evocat autorii din spatele seriilor mari de lucrări pe care le-au putut identifica.

În sensul ăsta, puteți intra pe pagina Simonei Nana Tănăsescu și să căutați acolo fotografiile dânsei, făcute în timpul vizitei la muzeu cu Napoleon Tiron. În comentarii, artiști din generația veche vorbesc despre exponate și despre artiști, într-un fel în care, eu cel puțin, mi-aș dori ca muzeul să îmi vorbească mie. Până una alta, muzeul îmi oferă mie și celor din generația mea, o expoziție în lipsită de etichete, cel puțin în ceea ce privește pictura.

Și, în final, ce a făcut muzeul cu această reacție?

Se pare că a transformat-o într-o mare problemă. A imaginat-o ca pe o agresiune la adresa instituției. A hotărât că, indiferent de faptul că trăiește din banii publici, adică e plătit de noi toți, el trebuie să ne cenzureze posibilitatea de a discuta public această expoziție. Și că, exagerând, poate ar fi mai bine să o privim de la distanță, eventual de pe scările din fața clădirii, ca să nu se simtă cineva amenințat de vizitatori.

Deci avem aici un muzeu care vrea să controleze nu numai comportamentul vizitatorilor din expoziție, ci și comportamentul vizitatorilor din afara ei, în spațiul public, pe internet etc.

Asta înseamnă că expoziția are în ea lucruri sensibile. Și că trebuie văzută de toată lumea. Și că personalul muzeului trebuie să știe, odată pentru totdeauna, că vrem mai mult de la ei decât atitudinea asta violentă și disprețuitoare.

Spațiul organizat la parterul Casei Poporului ca stație de triaj pentru lucrările de artă poate fi vizitat la MNAC până pe 8.10.2017.