Mi-am petrecut primele săptămâni de martie în pat. N-am ieșit deloc, nici măcar să văd expoziții. În izolarea mea forțată, produsă de ceva probleme de digestie, m-am bucurat întrucâtva și că nu erau evenimente noi, pe care le-aș fi putut rata. Pregăteam, totuși, de la distanță, o cronică posibilă, la expoziția aNORMAL a lui Gheorghe Rasovzsky de la Muzeul Național de Artă Contemporană (pe care mai aveți timp s-o vedeți până pe 1 aprilie). Era singura expoziție din intervalul asta de timp care mi se părea că merită atenția. Nu întru totul, din păcate, pentru că arta acestui artist nu mă interesa, la nivel personal.

Atras mai degrabă de postminimalism, de artă conceptuală, de artă critică și în general de estetica modernismului și a avangardei, mi-a fost mereu foarte greu să îl înțeleg pe Gheorghe Rasovzsky. Nu că el ar fi fost în afara acestor zone, dar nu era exact în cea care mă interesa. Mult mai simplu îmi era să mă apropii de arta fiicei sale, Lea Rasovzsky, cu care am și colaborat de două ori, în calitate de curator.

Intuind că o cronică indiferentă, rapidă, posibil negativă, ar fi ratat problema, am început să mă documentez. Mai întâi, am intrat pe pagina de Facebook a artistului și am privit, cu surprindere, numărul mare de like-uri pe care artiști pe care îi cunoșteam le dădeau la postările sale. Hotărât să aflu un punct de vedere și de la cineva care îl înțelege și îl apreciază pe Gheorghe Rasovzsky, am sunat o prietenă, că să mă lămuresc despre ce e vorba. Mi s-a vorbit mai mult despre omul Gheorghe Rasovzsky, decât despre artistul Gheorghe Rasovzsky, cu care, la nivel de atitudine vizuală, nu reușeam oricum să mă împac. În plus, omul Gheorghe Rasovzsky a apărut și mai puternic conturat în urma lecturii catalogului scos odată cu expoziția, pe care am putut să-l citesc datorită curatoarei Simona Vilau.

Mi-am construit astfel un mit, conform căruia Gheorghe Rasovzsky reușise în comunism, dar și după, să-și construiască o lume interioară diafană, liniștită și sănătoasă, complet diferită de contextul istoric oferit de sfârșitul perioadei comuniste și de dezastrele sociale ale tranziției. Cumva, am legat această performanță de prezența lui Gellu Naum care, mă gândeam, le-a oferit celor din jurul lui o cale deschisă către universul poetic, ei reușind astfel să refuze contactul real, nociv, cu contextul destul de dement din jur. Fără să știu, mă gândeam probabil la poeziile lui Robert Desnos, sau ale lui Paul Eluard. Găsiți un fragment din acea naivitate clară, pură, la care mă gândeam, aici, în franceză. Mitologia asta se sprijinea și pe faptul că în lucrările pe care le văzusem în catalog nu se regăsea nimic din ceea ce eu aș fi numit, în mod normal, confesiune sau peisaj interior. Ascunzându-și lumea psihică de privitori, Gheorghe Rasovzsky mi-ar fi oferit astfel o cale de a merge mai departe cu construcția mitului meu.

Îl detașam astfel pe Gheorghe Rasovzsky de ceilalți artiști care, în mod curent, vorbesc despre faptul că se exprimă pe sine, în mod direct, în arta lor, în moduri în care psihologia, personalitatea, dar și evenimentele afective importante devin reperabile și ușor de lecturat, conform unei biografii care ia o formă vizuală. Voiam chiar să îmi intitulez articolul Gheorghe Rasovzsky, un artist care nu dă nimic – referindu-mă la faptul că nu dă celorlalți nimic din lumea sa interioară, așa cum fac, poate naiv sau chiar greșit, mulți alții. Că nu se pune pe sine, în mod intim, la dispoziția celorlalți, prin lucrări.

Și îmi imaginam, pornit pe această direcție, că liniștea propriei minți, a familiei, a vieții împreună cu cei pe care-i iubești, e poate chiar legată de un tip de metodologie artistică aplicată în sfera vieții, de care avangardiștii și în mod special suprarealiștii nu erau străini. Nu să-ți trăiești viața ca pe o operă, așa cum ar face-o un dandy, ci ca pe un lucru unic și demn de respect, pe care îl savurezi în deplină cunoștință de cauză, în tihnă și în intimitate, fără să îl împarți cu nimeni.

Tot în direcția asta era plauzibilă și discuția despre procesul de producție ca o descoperire aproape secretă, pe care artistul nu o poate împărtăși cu ceilalți, chiar dacă se așază, așa cum făceau cei din action painting, în fața unei audiențe. Trăirile rămân înăuntru, eșecurile și avansurile tehnice, bucuriile și obstacolele se trăiesc pe un plan al minții care e ușor de citit de un coleg în opera finită, dar întregimea lor sau ordinea în care au apărut e complet necunoscută altcuiva.  

La Gheorghe Rasovzsky, procesul artistic părea să valideze o asemenea interpretare, în măsura în care e evident că, lucrând cu multe medii, îi place să le încerce, să le experimenteze, să le vadă de ce sunt în stare. Iar natura măcar aparent neterminată a multor dintre produsele acestor sesiuni de lucru îmi întărea și mai mult convingerea că, poate, miza în arta lui  Gheorghe Rasovzsky e pe de-o parte omul, adică îmbogățirea lui interioară prin muncă artistică, fortificarea lui împotriva lumii înconjurătoare, pe de altă parte procesul fiind la fel de important, drept acel lucru din artă care poate rămâne, aproape în întregime, doar artistului.

Faptul că îl descopeream pe Gheorghe Rasovzsky și ca pe un bun scriitor cu accente suprarealiste, în paginile catalogului, faptul că acolo, în textul lui literar, îl înțelegeam în întregime și nu mai era loc de perplexități care să ceară ipoteze, mă făcea să cred și mai mult în ideea asta a unei renunțări totale la mizele directe, lumești ale artei – succesul public, lucrarea care convinge pe cunoscători și pe istorici, persoana publică expansivă, vorbăreață, care încasează acest succes și îl susține printr-o prezență recognoscibilă. Mi-l imaginam pe  Gheorghe Rasovzsky drept un poet retras în lumile sale intime, modest în lume, bucuros în sufletul său, tăcut și liniștit.

Am știut că toate astea sunt greșite sau, oricum, că lucrurile stau cu totul altfel, atunci când am intrat în expoziție. O expoziție violentă vizual și gălăgioasă auditiv. O expoziție pentru un om tânăr, de 20 de ani, care ascultă cu plăcere rock experimental sau muzică ambientală abstractă și bizară. O expoziție pentru un om tânăr care apreciază violența vizuală ca pe un adevăr în sine, bazat pe propria vitalitate, care se regăsește în forța culorii sau în iraționalul puternic, evident, al imaginii.

O expoziție care probabil mi-ar fi plăcut când eram mai tânăr, atunci când exact lucrurile de mai sus erau pentru mine cele mai importante. Retrospectiv, nu îmi dau seama cum am putut fi atât de naiv, cum am putut să construiesc așa o mare neînțelegere, deși văzusem deja imaginile în catalog. Și dacă ar fi să-mi dau un răspuns aș zice – imaginile din muzeu sunt mult mai mari, iar catalogul e complet lipsit de sunet. 

Pentru această a treia modalitate de a-l înțelege greșit pe Gheorghe Rasovzsky, pentru că nu pot pretinde că-l înțeleg de fapt, propun ca punct de pornire tabloul celebru al lui Edward Munch – Strigătul. Și dacă ar fi să reducem expresionismul doar la o singură emoție, ceea ce ar fi desigur o eroare, pentru că se referă la mult mai multe, sau dacă ar fi să îl reducem la un cuvânt, acesta ar putea fi – urlet.

În toată liniștea aia sufletească pe care o visam pentru Gheorghe Rasovzsky, se adunase, de fapt, violența întregii perioade istorice pe care o traversase, ca o tensiune psihologică vulcanică, pe care artistul o lasă să se transfere pe pânză sau în fotografii. Ea era în același timp suferință proprie, de a trăi într-un timp apăsător și strâmb, dar și suferință dominantă a societății, care ar putea fi și descrisă drept o psihoză colectivă.

De aici violența culorii, a compoziției, a lucrurilor asamblate. De aici absurdul, ca o limită mai realistă a unei lumi care trăiește raționalismul profund irațional al socialismului de stat, sau, la fel de rău, raționalismul neoliberal al pieței libere de schimb, care la fel ca și cealaltă orânduire, distruge vieți umane. 

Dincolo de asta, deși nu se vrea o retrospectivă, expoziția aNORMAL e o retrospectivă. Are secțiuni nu neapărat aranjate cronologic, dar e ușor de văzut parcursul artistului cu începutul, cuprinsul și partea de final, mai recentă.

Personal, aș fi preferat o tratare curatorială specifică pentru partea de fotografie alb-negru, deși înțeleg perfect de ce în cazul lui Gheorghe Rasovzsky amestecul de tehnici, chiar și la nivel de expunere, e perfect motivat. Asta pentru că munca fotografică a lui Gheorghe Rasovzsky, mai ales cea din anii '70 – '80 nu prea are de-a face cu neo-expresionismul, care domină vizual expoziția.

Pentru mine, cea mai importantă lucrare a lui Gheorghe Rasovzsky, o lucrare pe care o și găsesc foarte interesantă, este fotografia lui de nuntă. Aici îl recuperez în parte pe Gheorghe Rasovzsky din a doua tentativă de a-l înțelege, aceea în care acesta își trăia cu o plăcere secretă, la marginea premeditării sau a continuei observații artistice, propria viață.

Îmi e greu să-l cred pe cuvânt când spune, într-un artist talk care a avut loc la MNAC, în dialog cu Adrian Guță, că nu ar fi fost o acțiune gândită ca o lucrare de artă. Pe de-o parte, Gheorghe Rasovszky precizează că, împreună cu Carmen Rasovszky, era mereu într-o activitate în care artisticul și existențialul se suprapuneau, amestecându-se fără delimitări clare.

În plus, în această imagine artistul însuși e machiat, deși e bărbat. Și n-ar avea neapărat nevoie, fiind masculul din fotografia de nuntă a unui cuplu heterosexual. Sau poate mi se pare. Dacă adăugăm postura extrem de studiată a personajelor, vestimentația neobișnuită, dar și lentoarea inerentă procesului fotografic analog, care scapă astăzi nedetectat pentru că s-a schimbat foarte tare tehnologia, eu unul apreciez că e în mod sigur vorba de o lucrare.

Momentul respectiv are propria mitologie, conform căreia mirii n-au făcut nuntă, au refuzat tot ritualul, înlocuindu-l doar cu această poză, pe care au trimis-o rudelor.

Mergând mai departe, dacă ar fi să încerc o evaluare globală, aș spune că e posibil să fie adevărată aprecierea lui Călin Dan din catalog, conform căreia inocența inconștientă a copilăriei are și o doză de încărcătură negativă. Potrivit acestei viziuni, în inconștient nu se ascunde doar puterea creatoare, așa cum sperau Freud și suprarealiștii, dar există acolo și coșmarul, care nu e neapărat tot timpul un lucru pozitiv. Acceptarea lui în viața conștientă, distilarea lui în energii psihice utile e o muncă de durată, pe care psihanaliza pare că ar încerca să o demareze, pornind însă și motoarele unei puternice propagande pentru ideea acestui inconștient salvator pentru civilizația contemporană, așa cum ar fi el, fără muncă și fără transformări.

Problema e că integrarea forțelor ascunse poate fi făcută doar de o conștiință puternică și doar cu ajutorul muncii, asta dacă nu ești fericitul posesor al unui psihic deja perfect, care chiar și dereglat de stări alterate, adică de droguri sau de extaz, te duce mereu în lumea cealaltă în miezul unei energii calde, binevoitoare și blânde și la întoarcere în lumea asta te așază mereu înapoi pe o poziție conștientă confortabilă.

Dar știm deja prea bine, ca oameni maturi, că există și suferință sufletească, pe care metodele care intensifică trăirile o pot spori. 

Poate că asta e și una dintre problemele pe care le-ar putea ridica arta lui Gheorghe Rasovszky – și anume că mizeria de pe lumea asta a conștiinței se depozitează acolo, în lumea aceea a memoriei. Dar nu prea îl văd lucrând cu problema asta în mod conștient, ci, mai degrabă ca un mag, invocând puteri care apar. Dar nu știu dacă le vindecă sau dacă ni le face utile. Ele ar putea fi poate de ajutor doar celor care chiar cred că e doar lumea asta și care, din naivitate, acționează aici în moduri iresponsabile, violente, care încarcă acea lume a viselor.