Romanul lui Lionel Duroy publicat anul trecut în Franța și tradus repede la Humanitas, este inspirat din viața lui Mihail Sebastian, fiind scris la persoana întâi din perspectiva unei iubite ficționale a acestuia, Eugenia, care își pune pe hârtie amintirile în 1945, imediat după moartea scriitorului într-un accident. Cu toate că volumul este construit în jurul lui Sebastian, din al cărui jurnal sunt reproduse lungi citate, el este mai mult un personaj de fundal, căruia i se alocă replici din propriile romane. În prima scenă în care apare, ca invitat al unei profesoare la Universitatea din Iași, Sebastian vorbește în citate din De două mii de ani. Efectul e prea livresc, iar personajul seamănă cu o momâie. Dar nici când Lionel Duroy îndrăznește să-i pună în gură replici inventate efectul nu-i prea grozav. Iată cum îi vorbește Sebastian Eugeniei, imediat înainte de a face sex pentru prima oară (în timp ce de la radio se aude un discurs ținut de Hitler): „Eugenia, ești ca o floare dintr-acelea care cresc în mijlocul drumului, te înalți acolo, inocentă, mândră și veselă cu petalele tale delicate, fără să te gândești vreo clipă că primul cal care va trece în galop...”
Nici Eugenia, deși, ca narator, are 400 de pagini la dispoziție (minus citatele din Sebastian, din Curzio Malaparte ș.a.), nu-i un personaj convingător. În primul rând pentru că evoluția ei nu-i deloc credibilă. Romanul începe în 1935, când Eugenia – Jana pentru apropiați – este studentă la Litere în Iași și îl cunoaște acolo pe Sebastian, invitat la o lecție, cum spuneam, ca autor al romanului De două mii de ani (lecția sfârșește violent, prin agresarea scriitorului de un grup de legionari). Îl reîntâlnește la București în același an, apoi, după un salt temporal, în 1938. Cei doi devin amanți la inițiativa Eugeniei, căci Sebastian o iubește pe Leni Caler. Eugenia începe să lucreze la agenția de știri Rador și devine jurnalistă, participă la diverse evenimente mondene, dar și la istoria care se face sub ochii ei etc. Așa se scurg, într-o lungă mizanscenă, primele 200 de pagini. Această primă jumătate de roman are rolul de a-i oferi cititorului francez informații de context politic și cultural. Ele sunt strecurate fie en passant (de pildă tatăl Eugeniei, antisemit furibund, întrerupe o discuție despre „jidani” cu soția lui, și ea antisemită, pentru a transmite un mesaj important către cititorul francez: „Carmen, a potolit-o tata ușurel, îți amintesc că din 1919, evreii așezați pe pământul nostru au obținut naționalitatea română. În plan strict juridic, nu mai putem spune nimic...”), fie printr-o narațiune directă, în care Eugenia povestește pur și simplu ce se mai întâmplă prin România: căderea guvernului Goga-Cuza, dictatura regală, arestarea și uciderea lui Zelea Codreanu, asasinarea lui Armand Călinescu, ascensiunea lui Ion Antonescu etc. Avem de-a face, pe scurt, cu o istorie romanțată, în care narațiunea predomină asupra scenelor dramatizate (în termeni naratologici, romancierul preferă să spună, nu să arate).
Eugenia
În aceste prime 200 de pagini, Eugenia este un personaj incolor și inodor, care are însă parte de o evoluție socială spectaculoasă. Traseul ei seamănă cu cel al lui Paul Ștefan din Delirul lui Marin Preda (plasat în aceeași epocă – între cele două romane sunt mai multe puncte comune), care se transformă peste noapte dintr-un fiu de țăran cu niște studii medii oarecare în mâna dreaptă a unui patron de ziar, cu acces în „lumea bună” din Capitală. Alexandru Ivasiuc parodia astfel naivitatea lui Preda: „Hai, Achime, să bem un țoi de bere la Obor, că după aia am întâlnire cu Martha Bibescu”. Ca și eroul lui Preda, Eugenia devine peste noapte mâna dreaptă a patronului de la agenția de știri (în condițiile unei lumi în care profesia de jurnalist era predominant masculină, iar Eugenia nu are nici o pregătire în domeniu), care se strecoară prin toate colțurile, are acces în timp real la informații de primă mână și, în plus, devine prietenă la cataramă cu prințesa Bibescu – nu Martha, ci Elisabeth, soția lui Antoine Bibescu. Sigur, Antoine îl curta pe Sebastian – aflăm din jurnalul acestuia –, încercând să profite de relațiile lui din lumea teatrului (Bibescu era și el autor dramatic), și i-a arătat în mai multe rânduri semne de afecțiune și de apreciere, dar de aici până la a crede că Elizabeth, fiica unui prim-ministru al Marii Britanii, ar fi fost cucerită de replicile modeste ale unei tinere provinciale, așa cum crede Lionel Duroy, e un pic prea mult.
Următoarea sută de pagini este dedicată pogromului din Iași din iunie 1941, la care Jana participă ca ziaristă. Această secvență este mai echilibrată literar decât anterioarele, inclusiv pentru că Duroy trece de la a spune la a arăta, iar materialul – scenele în care evreii sunt uciși în stradă – rămâne puternic chiar și după ce iese din mâinile unui scriitor mărunt. Totuși, comparația cu orice carte nonficțională pe acest subiect îi este defavorabilă romanului, care tratează tragedia cam romanțios, împănând-o cu dialoguri pe teme morale. Literar, partea aceasta stă în umbra romanului Kaputt de Curzio Malaparte, pe care Duroy îl și utilizează masiv (Malaparte însuși apare ca personaj). Cele câteva citate pe care francezul face imprudența de a le include arată diferența de calibru din Kaputt și Eugenia.
Dar să n-o uităm pe Jana (că pe Sebastian oricum e uitat pe zeci de pagini). Evoluția ei în ultimul sfert de roman este absolut senzațională. Deși pare în prima parte a romanului un personaj inert, Jana nu e moartă, Jana se transformă. Întoarsă la București, ea decide să intre în Rezistență. Exact, în Rezistență, pe care Lionel Duroy și-o imaginează pe model francez, probabil inspirat de filme precum L'armée des ombres al lui Jean-Pierre Melville (1969). Aici lucrurile îi scapă cu totul de sub control lui Duroy. El crede că mișcarea comunistă din România era la fel de puternică precum cea din Franța și vorbește de „rețele în jurul militanților comuniști evadați sau întorși clandestin din Rusia” (sic!; de fapt era vorba de URSS). Așa că o trimite pe Eugenia, în iarna 1941-42, într-o tabără de antrenament a Rezistenței comuniste antifasciste din România, situată undeva pe lângă Predeal (adică fix în fieful legionarilor – dar Eugenia nu știe asta, cum nu știe nici Lionel Duroy). Acolo, departe de ochii și urechile Siguranței (altă naivitate!), se antrenează cu puști cu lunetă și cu grenade. Tovarășii și tovarășele primesc periodic colete parașutate de sovietici, pline de bunătăți (inclusiv „legume proaspete” și ciocolată, disponibile, nu-i așa, la discreție în URSS-ul supus ofensivei germano-italo-române): „A doua zi după parașutări era sărbătoare. La cele câteva zeci de kilograme de conserve și de legume proaspete, rușii adăugau și cantități mari de țigări, ciocolată și vodcă”.
Eugenia iese din tabără transformată în Terminator 3. Ea primește imediat o misiune – și, ducând-o la capăt, îl împușcă de pe acoperișul unui bloc de pe Calea Victoriei pe un general român care iese de la Athénée Palace. Apoi participă la deraierea unui tren german care transportă Panzere în URSS – iar în cursul acestei misiuni omoară soldați SS cam ca în filmele lui Tarantino.
Lionel Duroy nu doar că dă rezistenței comuniste o amploare pe care a avut-o doar în imaginația lui Sergiu Nicolaescu sau în propaganda antonesciană ori comunistă; o mai și face în opoziție cu pasivitatea lui Mihail Sebastian (iată că mai vine vorba și de el) și „a tuturor evreilor pe care îi întâlnesc și care se furișează pe lângă ziduri” („Nu vă mai suport resemnarea, pasivitatea. Nu numai a ta, Mihail, ci a tuturor evreilor pe care îi întâlnesc și care se furișează pe lângă ziduri”). În plus, mai face și gafa de a sugera că munca obligatorie la zăpadă, impusă evreilor de Antonescu, i-a priit lui Sebastian: „Am fost însă frapată de vitalitatea lui când mi-a deschis ușa: lăsasem în urmă o ființă hăituită, fragilă și palidă, și regăseam un bărbat bronzat, vizibil mai viguros”.
Și pentru că tot suntem la capitolul gafe, să trec în revistă câteva dintre zecile de erori – de o importanță variabilă – care împânzesc romanul. Fiind vorba de o scriere cu pretenții de acuratețe documentară, nu de o operă revizionistă și intenționat anacronică precum Inglourious Basterds de Quentin Tarantino, acestea nu sunt lipsite de importanță.
Lui Sebastian prietenii nu i se adresau cu „Mihail”, ci cu „Mihai”.
Mircea Eliade nu putea să vorbească în 1945 la Radio despre moartea lui Sebastian din motivul elementar că fascistul Eliade, aflat încă în Portugalia, era persona non grata în România după 23 august 1944 (fusese epurat din corpul diplomatic în noiembrie 1944).
În 1935, Sebastian nu mai putea scrie la „Cuvântul”, cum anunță Duroy, pentru că ziarul fusese închis imediat după asasinarea lui I.G. Duca la sfârșitul lui 1933, iar Nae Ionescu arestat. Ziarul a reapărut pentru scurtă vreme la începutul lui 1938, pe o linie integral prolegionară care făcea colaborarea lui Sebastian imposibilă; apoi, după moartea lui Nae Ionescu, între noiembrie 1940 și ianuarie 1941, în timpul dictaturii legionare.
Dragostea lui Sebastian pentru Leni Caler este prezentată în Eugenia în proporții mult exagerate. Relația lor sexuală începe mult mai târziu decât sugerează romanul (pentru o sinteză a vieții sexuale a lui Sebastian, puteți citi volumul meu Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, al cărui PDF este disponibil aici).
Nu este adevărat că Sebastian n-ar fi vrut să părăsească România („Deși evreu, sunt român și prefer să supraviețuiesc în România decât să trăiesc liniștit în Franța”, îl face să declare Duroy). În timpul bursei din Franța (1930-1931) făcuse planuri elaborate de a rămâne acolo.
„Șacalul” era porecla lui Pamfil Șeicaru, nu a lui Dem. Theodorescu.
Zelea Codreanu și camarazii săi au fost asasinați în pădurea Tâncăbești, nu „în închisoarea de la Jilava”; și au fost uciși în acel moment 14 legionari (cu tot cu Codreanu), nu 37, cum crede Duroy.
Asasinii lui Armand Călinescu nu au fost „împușcați pe loc de escorta prim-ministrului”: Călinescu era însoțit doar de un agent și de șoferul său, agentul fiind ucis împreună cu el. Asasinii au fost executați ulterior, după ce intraseră în sediul Radioului pentru a anunța crima și fuseseră arestați acolo.
Nae Ionescu nu a murit la „câteva zile” după eliberarea din lagăr, ci la aproape un an după aceea (mai precis 9 luni câte trecuseră din iunie 1939 până în martie 1940).
Nici Ion Antonescu n-a fost împușcat „câteva luni mai târziu” după arestarea pe 23 august 1944, ci după doi ani fără ceva, în iunie 1946.
Curzio Malaparte nu putea citi De două mii de ani, așa cum îi declară Eugeniei, pentru că nu știa română.
Al. Rosetti nu putea semna în 1943 un contract cu Eugenia pentru cartea despre pogromul din Iași pe care aceasta voia să o scrie – din cel puțin două motive: Rosetti nu mai era în 1943 directorul Editurii Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă; nimeni n-ar fi îndrăznit să publice o astfel de carte sub dictatura și cenzura antonesciană (în afară de Ion Antonescu, bineînțeles).
Ion Antonescu are o imagine prea pozitivă în roman – de pildă, Duroy crede că antisemitismul său a fost strict circumstanțial, fiind dictat de Hitler, în al cărui joc Antonescu a intrat „până la a accepta persecutarea evreilor, deși n-avea nimic cu ei”: de fapt, antisemitismul generalului este documentat în contexte independente de Hitler.
O remarcă și asupra traducerii. Versiunea semnată de Simona Modreanu este bună. Totuși, a identifica în limba română orgasmul feminin prin expresia „a-și da drumul” este hilar („în clipa în care i-aș simți sexul pătrunzându-mă, mi-aș da drumul”, scrie Eugenia la un moment dat imaginându-și o scenă de amor). Originalul spune „à l’instant où je sentirais son sexe me pénétrer, je jouirais” – „a juisa” este totuși altceva.
N-aș vrea să închei totuși într-o notă negativă. La urma urmei, e foarte bine că romanul acesta a apărut. El abordează o perioadă importantă din istoria României, iar un cititor străin va găsi aici o serie de informații care îl vor determina poate să cerceteze mai departe. În plus, recunosc că mi-au plăcut ultimele 50 de pagini din carte – paginile în care Eugenia încearcă să scoată la iveală motivele pentru care cetățeni obișnuiți din Iași s-au transformat peste noapte, în timpul pogromului, în ucigași de evrei. Deambulările femeii prin Iașul golit de evrei, eșecul ei de a-i face pe oameni să vorbească, vacuitatea micii ei anchete compun cele mai bune pagini ale romanului. Păcat doar că Eugenia își dă drumul atât de târziu.
P.S.
Mă întreb de ce nu traduce nimeni memoir-ul/ romanul autobiografic scris de nepoata de frate a lui Sebastian, traducătoare din engleză și prozatoare – Michèle Hechter, M. et M. (Gallimard, 2000). Născută în 1948, Michèle Hechter a primit cele două prenume ale unchiului mort în 1945 – Mihail și Iosef transformându-se în Michèle Josepha. Este de departe cea mai interesantă scriere literară care i-a fost dedicată lui Mihail Sebastian.
