„Tupeul” de a te pune cu Biserica Ortodoxă Română e o resursă limitată în sfera publică din România. Dincolo de omniprezența fețelor religioase, ce ne oblojesc onctuos cu povețe înțelepte despre „femeia arici” pe la emisiunile daytime și dincolo chiar de posturile dedicate, dragostea de dumnezeu și, mult mai important, de Biserică e ceva de care cam trebuie să dai dovadă. Până la urmă există o sumedenie de intelectuali publici, purtători de mesaje ai Bisericii, oficiali sau voluntari gata să te „canceleze” pentru câte vreo poziție anticler sau religie (chiar una exprimată la ‘șto, pe facebook) într-o bulă vastă a societății, mult mai largă ca balonul de săpun al temuților sexomarxiști.

Situația e universală, suntem o țară de credincioși, chit că majoritatea doar declarativ, și ne găsim credința unde putem, inclusiv prin diverse cotloane bizare - de la hip-hop la artă plastică la medicină. Și în film (și zona adiacentă) statu quo-ul bisericii e afirmat și întărit de figuri importante. De câțiva ani, însă, cinemaul român a început să ofere și un pic de autoreflexie (contra?)culturală la statutul religiei și preotului, cum nu mai văzusem poate de la părintele din Balanța încoace. De la începuturi timide cu După dealuri și Un pas în urma serafimilor, trecând prin preotul antisemit din Aferim! și până la Balaur sau la popa cu „bărdiță” din Oameni de treabă, parcă avem o nouă conceptualizare și problematizare a religiei, mai ales după faimosul referendum al Coaliției pentru Familie (2018), care propunea heterosexualizarea definiției familiei în Constituție.

De la faimosul referendum pleacă și verité-antropo-documentarul lui Alexandru Solomon, mai precis de la furia și neputința pe care i-a provocat-o. Într-o perioadă haotică, în care părea că lațul se strânge tot mai strâmt, politic și religios, în jurul unei societăți laice/civile demobilizate și nepregătite, protestul lui Solomon de la Patriarhie (2017), împotriva vizitei patriarhului Kirill la București, a fost, poate, doar o petardă în furtună. Dar a deschis drumul pentru noi forme de organizare și contestare.

Protestul și impactul general al ofensivei bisericii în viața regizorului ne oferă cadrul pentru Arsenie, viața de apoi. Într-o vreme grea, în care Biserica pare ubicuă, Solomon încearcă să înțeleagă chemarea oamenilor spre sfinți și pelerinaje. Merge în câteva pelerinaje la rândul lui. Chiar dacă e evreu, după cum îi atrage atenția un preot, poate dă oleacă de mântuire și-i vin mințile (harul?) la cap. Însă fiecare încercare se lovește de natura trecătoare, vremelnică, dacă îmi permiteți, a pelerinajelor. Solomon descoperă atracția pelerinajului ca locus etnografic/cinematografic, dar în același timp își dă seama că nu are cum să-și înțeleagă partenerii de drum și relația lor cu fenomenul pe durata unei singure ture pe la mănăstiri.

Așa că-și face propriul pelerinaj, cu credincioși adevărați, fani Boca, de care să se apropie și în jurul cărora să construiască documentarul. Arsenie e un fel de perpetuum mobile verité, care există undeva la intersecția dintre Agnès Varda, Michael Moore, un mockumentary de Christopher Guest și The Act of Killing de Joshua Oppenheimer. Participanții la pelerinajul lui Solomon sunt un amestec eclectic dar sunt cu toții obișnuiți cu camera și știu să primească indicații scenice – motiv pentru care regizorul îi folosește și pentru a pune în scenă niște farse naiv improvizate din viața și cuvântările lui Arsenie Boca. Asta pe lângă bucăți tip confessional despre ei, trecutul lor și relația lor cu părintele.

Din această tensiune (credință vs. habituare cu camera) ies multe momente spumoase, citabile. Un tânăr muzician descrie legionarii (o mișcare despre care recunoaște că nu prea are habar) drept „anarhiști punky, îmbrăcați în piele”. O doamnă senină ne spune povestea ei de dragoste ratată cu un securist și îi atribuie despărțirea intervenției părintelui. O altă doamnă vede îngeri cu ochiul liber în timp ce un cuplu de pelerini pensionari nu se pot hotărî dacă poarta de la Auschwitz și Poarta Raiului arată la fel. Când nu-și joacă propriile roluri, actorii-pelerini interpretează și comentează diverse momente din viața părintelui, în timp ce un autocar (care devine la rândul său personaj) îi plimbă între varii locuri semnificative din istoricul lui Boca.

La prima vedere poate părea exploatativ – și este un pic. Solomon nu își menajează, însă nici nu își hărțuiește partenerii de ecran, le contestă certitudinile blând, ca într-o discuție între oameni, ba chiar îi atrage atenția doamnei cu îngerii că o să o creadă lumea nebună. Solomon ne asigură (într-un Q&A de la Anonimul) că participanții sunt perfect multumiți de reprezentarea lor din documentar ceea ce, dacă e adevărat, e cu adevărat onorabil.

Comparația evidentă, care se cere aproape imediat, e cea cu Pentru mine tu ești Ceaușescu (2021) un alt documentar gonzo-improv, construit pe un calapod similar. Însă dacă Ceaușescu… se mulțumește să interogheze actorii-participanți în relația lor cu subiectul central, Arsenie face un pas mai departe. Solomon chestionează mitul lui Arsenie Boca, punând în discuție în cadrul grupului diverse subiecte sensibile sau problematice și contestând locurile comune. Se discută despre legionari, despre magnetismul animal al părintelui, despre posibila sa relație cu stareța mânăstirii, legendele legate de Securitate, care l-ar fi iradiat și crucificat pe părinte sau despre minunile acestuia. Arsenie…, în felul său naiv-improvizațional, ne oferă un eșantion reprezentativ al credinței în România, cu toate hibele și momentele sale de har, dar fără să judece credincioșii, chiar și atunci când spun lucruri trăznite.

Și poate aici e hiba lui Arsenie, viața de apoi. În dorința sa de a iubi păcătosul, în timp ce urăște păcatul, documentarul trece foarte rapid peste niște puncte nevralgice. Industria din jurul lui Arsenie Boca – de la brelocuri la biserici – e tratată din mers, prilej doar de pastile umoristice. Cultul „sfinților închisorilor”, alimentat de PRiștii bisericii cu fiecare ocazie, devine brusc un fenomen înfricoșător, atunci când ni se arată alaiul mobilizat de personaje sinistre precum Teodosie Tomitanul. Dar trecem mai departe, la presupusele teleportări sfinte ale părintelui, de pe vremea când era la Canal. Pentru a nu-și aliena interpreții și publicul, filmul încearcă din cale afară să fie mai puțin activist decât realizatorul. Solomon problematizează, ba chiar contestă mitul lui Arsenie Boca, dar nu merge mai departe, nu tună și fulgeră nici când i se oprește accesul, pentru ceva păcate imaginare, în biserici pictate de Boca. E de înțeles, vrea să fie mai mult Varda decât Moore, vrea să lase publicul să-și tragă singur concluziile, precum participanții. Nu vrea să respingă pe nimeni. Riscul, însă, e să nu convingă pe nimeni – cei ce vor să se simtă insultați de film se vor simți insultați, cei ce vin euforici, cu fedora în brațe, îl vor aprecia oricum. Dacă soft touch-ul lui Alecu Solomon va convinge vasta plajă a nehotărâților – rămâne de văzut.